Poetul pururi tânăr

Cum era Labiş? „Profit de împrejurare spre a dezminţi imaginea unui Labiş de o naivitate, cum se zice, încântătoare. Nu, era lucid şi matur şi dur, era tăios şi intransigent în genere, tolerant numai cu cei «mici», de ei se simţea legat în chipul cel mai înduioşător fratern – altfel nu era deloc comod. Aşa moldovean, aşa fălticenean, cum îl ştim, se cristaliza deodată în el o asprime curată, penetrantă, neiertătoare” (Lucian Raicu)

S-au împlinit cu câteva zile în urmă 80 de ani de la naşterea lui Nicolae Labiş, din care poetul „Primelor iubiri” a trăit doar 21. Într-unul din eseurile sale din volumul „Corul morilor de vânt”, apărut recent la Editura Pallas Athena, Dumitru Radu Popescu, născut în acelaşi an cu Labiş, scrie admirabil despre mitul sacrificiului, al jertfirii. Un mit care în Moartea căprioarei, deşi transpus, e drept poetic, în viaţa profană, adică în realitatea unui anotimp cosmic şi a unui timp istoric vitreg, nu e deloc coborât în praful istoriei nepăsătoare de oameni, cu expresia lui Marin Preda, ci, dimpotrivă, prin raportarea la celebre jertfiri, precum cea a anticei Ifigenii, a Anei lui Manole sau a personajului mioritic, iese întărit şi îmbogăţit. Fiindcă nu cumva căprioara este ea însăşi „mai mult decât o vietate profană?”, altfel spus nu e ea „chiar o zeitate a pădurii, care este jertfită pentru viaţa pământenilor”? Cu alte cuvinte, ne aflăm în plin mit: mitul jertfirii zeiţelor. Şi atunci, mai întreabă marele prozator: „Oare Nicolae Labiş nu este o zeitate care a fost jertfită pentru renaşterea literaturii române?”.

Revăd o carte nutrită din memoria arhivei, intitulată „Ei, care au scris…” pe care o datorăm cercetătorului şi publicistului ieşean Lucian Dumbravă, plecat „dincolo” înainte de a-şi desăvârşi opera de restituire, al doilea volum al lucrării rămânând în stadiul de şantier. Titlul amar-polemic vrea să spună că scriitorii, mai mult sau mai puţin talentaţi, mai mult sau mai puţin curajoşi, şi-au asumat, uneori cu ingenuitate, alteori poate din raţiuni lucrative, misiunea de a scrie, de a rezista într-o vreme de mare restrişte. Cine ridiculizează astăzi, fie din prostie, fie din obedienţă faţă de noii ideologi, de fapt faţă de noii stăpâni, ceea ce s-a numit rezistenţa prin cultură, chiar şi în „obsedantul deceniu” (1949-1959), nu are decât să citească acest volum, care reconstituie, pe bază de documente, aspecte şi fapte definitorii ale vieţii literare dintr-o epocă neagră.

Două sunt figurile cele mai proeminente ale acestei cărţi - proeminente din motive cu totul diferite, opuse: sinistrul Mihai Novicov şi Nicolae Labiş, geniu incomod pentru despoţii ideologici ai vremii, răstignit astăzi a doua oară de intelighenţia civică, de autorii de manuale alternative, de critici-procurori care, în timp ce poetul „Luptei cu inerţia” era acuzat de „idealism şi nepăsare”, ei scriau ode etilice închinate tancurilor „eliberatoare”. Un subcapitol al cărţii lui Lucian Dumbravă se intitulează: „Nicolae Labiş – iedul într-una hăituit”.

Cum era Labiş? Să ascultăm vocea unuia dintre cei mai mari critici şi eseişti pe care i-a avut literatura română posbelică: Lucian Raicu. Citez dintr-un interviu pe care i-l luam în toamna anului 1975, pentru revista „Convorbiri literare”, interviu publicat apoi într-un volum, dar reprodus şi de Lucian Raicu însuşi în „Practica scrisului şi experienţa lecturii” (Cartea Românească, 1978):
„Profit de împrejurare spre a dezminţi imaginea unui Labiş de o naivitate, cum se zice, încântătoare. Nu, era lucid şi matur şi dur, era tăios şi intransigent în genere, tolerant numai cu cei «mici», de ei se simţea legat în chipul cel mai înduioşător fratern – altfel nu era deloc comod. Aşa moldovean, aşa fălticenean, cum îl ştim, se cristaliza deodată în el o asprime curată, penetrantă, neiertătoare. Vai de cel care avea nenorocul sau inabilitatea să intre de bunăvoie în raza privirii critice a lui Nicolae Labiş, crezând că nimic rău nu poate surveni, cel mult o supărare trecătoare... Vorbea în termeni precişi, repede, fără ezitări, fără alintările ce i se atribuie, vorbele lui aveau energie, veneau ca dintr-o adâncă încredinţare, absolută, definitivă... Asimila totul temeinic şi rapid, cultură, oameni, obiceiuri, politică. Într-un trup «mijlociu», o vitalitate extraordinară, greu de satisfăcut, de cheltuit. Poate că şi moartea sa are o explicaţie în acest exces de viaţă din el...”

Cei doi – Labiş şi Raicu – au avut şansa de a-l cunoaşte, la Iaşi, pe G. Mărgărit. Puţini îşi mai aduc astăzi aminte de cel mai strălucit discipol al lui Călinescu, figură cu totul insolită a Iaşului anilor '50, un adevărat mentor pentru cei din generaţia lui Labiş. Mărgărit era atins de aripa geniului. Iată cum îl evoca Lucian Raicu, în convorbirea amintită:

„Generaţia mea, în frunte cu Labiş, îi datorează enorm. Această datorie nu va putea fi niciodată plătită. Într-o epocă de grăbită neglijare a valorilor de cultură, cum a fost aceea în care am deschis eu ochii, G. Mărgărit ne-a trezit la realitate... Mărgărit i l-a pus în mână lui Labiş pe Rimbaud şi i-a spus sec că dacă nu-l citeşte cum trebuie poate să-şi ia rămas bun de la poezie. Violenţa de înaltă factură spirituală a lui G. Mărgărit, sarcasmele sale necruţătoare au fost un mediu de «purificare» pentru noi; nu tocmai uşor de suportat; avea arareori, pentru ceea ce începusem să facem, o vorbă încurajatoare, dar însăşi atenţia lui, oricât de «critică», valora mai mult decât cuvântul direct stimulator... În procesul de substanţială modernizare a liricii lui Labiş, petrecut cu viteza unui miracol în ultimii doi ani de viaţă ai poetului, G. Mărgărit a jucat un rol comparabil cu al marilor critici în evoluţia atâtor mari scriitori”.
Norocoasă, aş spune providenţială, întâlnirea dintre Poetul având „vocaţie de inaugurator”, cu „ceva înalt şi voievodal” în tot ce făcea, cu o existenţă meteorică în care nu au existat „momente nule”, cum îl caracterizează acelaşi Lucian Raicu pe Labiş, şi intelectualul de rasă rară, G. Mărgărit, al cărui destin avea să se frângă, şi el, prematur şi nu mai puţin tragic. I-a rămas lui Lucian Raicu, datoria – pe care şi-a onorat-o exemplar – de a-i evoca pe amândoi cu aceeaşi pană cu care i-a portretizat pe Eminescu, Rebreanu sau Gogol.