Primii poeţi români într-o dimineaţă a spiritului

 Parafrazând titlul unui roman antedecembrist al Gabrielei Adameşteanu, s-ar putea spune că una dintre puţinele dimineţi româneşti neratate este cea a poeziei. O demonstrează magistral Eugen Simion în volumul de eseuri despre începuturile ei: „Dimineaţa poeţilor”. Acum, la lectura ediţiei a V-a, definitivă, apărută la Univers Enciclopedic Gold – postfaţă şi referinţe critice de Alex Goldiş –, această superbă carte despre „cum citim poezia veche, ce ne spune ea astăzi” este la fel de proaspătă ca la prima ediţie din 1980. Atunci, îmi amintesc, o întâmpinam printr-o dezbatere difuzată la Radio Iaşi şi transpusă apoi în revista „Convorbiri literare”, dezbatere la care îi invitasem pe Alexandru Călinescu, Daniel Dimitriu şi pe regretatul Val Condurache.

 
 Ne aflam în faţa unei cărţi de „arheologie literară” trăită, scrisă cu un condei de narator de idei şi de fin portretist, dar şi cu o exemplară implicare spirituală. În eseul introductiv, criticul o anunţă ca fiind „o suită de lecturi noi a unor texte cunoscute, acelea venerate în şcoală şi citite rar, foarte rar, cu simplă plăcere”. Poate că tocmai „simpla plăcere”, însoţită desigur de spirit critic, e ceea ce te cucereşte în primul rând parcurgând captivanta suită de povestiri despre primii poeţi români: cei patru Văcăreşti – Ienăchiţă, Alecu, Nicolae şi Iancu -, Vasile Cîrlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Costache Conachi, Anton Pann.

„Dimineaţa poeţilor” nu înseamnă însă numai nişte lecturi noi ale textelor acestor poeţi dintr-un orizont matinal, deşi n-ar fi deloc puţin lucru. Ea este o carte despre naşterea conştiinţei de scriitor în spaţiul culturii noastre, despre motivaţia şi finalitatea scrisului, despre interdependenţa dintre conştiinţa erotică şi conştiinţa lirică la poeţii români de la finele secolului al XVIII-lea şi din cel următor. În asta constă miza ei majoră. Acei poeţi care „trăiesc şi scriu într-o dimineaţă a spiritului” aveau talent, aveau conştiinţa scrisului şi multe alte calităţi, dar nu şi conştiinţa marii poezii. De altfel, tot Eugen Simion observa că primul poet român care are conştiinţa metaforei este Eminescu. Termenul de poet apare, la noi, precizează criticul, la finele secolului al XVII-lea. A trebuit, deci, să mai treacă mai mult de un veac şi jumătate până ca el să capete conţinutul deplin. Fapt e că acei poeţi dintr-o dimineaţă ce avea să se dovedească fecundă, căci „au întemeiat poezia română modernă”, se nasc, ca scriptori şi poeţi, încă o dată în cartea unui mare critic, după ce se bucuraseră de enormul suflu înnoitor al lui G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”.

Analizându-le producţiile, portetizându-i, Eugen Simion reînvie totodată lumea şi epoca în care ei au evoluat, cu parfumul şi aerul romantic al acestora, cu aspiraţiile şi idealurile, inclusiv cele politice, patriotice, din acel timp istoric tot mai îndepărtat, dar şi cu voinţa şi, aş zice, instinctul acelor poeţi, de a rafina limba română şi de a întemeia limbajul poetic. Să nu uităm, subliniază criticul: „A întemeia capătă, în aceste condiţii, un sens foarte larg: competenţa poeziei se întinde de la gramatică la structura statului divin”. În această idee, Eugen Simion aminteşte că „figura centrală a epocii”, Heliade Rădulescu, scriitorul, cărturarul cu vocaţie de ctitor „consideră literatura adevărata politică a naţiei”.
Plăcerea cu care Eugen Simion i-a recitit pe poeţii preeminescieni şi căldura spirituală cu care a scris despre ei se transmit şi lectorului cărţii sale, o carte captivantă prin stilul şi epica sa, prin analizele ample şi profunde, prin admirabilele portrete, precum cele ale lui Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri sau Anton Pann.

 

Nu fără un sentiment de nostalgie rememorez faptul că în dezbaterea pe care am moderat-o acum mai bine de 35 de ani, cu opinii „la cald”, cu referiri la metoda aplicată de critic (tematismul) şi la grila sa de lectură, cu identificarea unor filiaţii (G. Bachelard, Jean Piere-Richard, Denis de Rougemont, Roland Barthes), Val Condurache făcea câteva consideraţii interesante privind portretul lui Alecsandri, un portret în care – credea el – „în mod cu totul paradoxal abia în final se avansează ipoteza de bază. Eugen Simion susţine că Alecsandri îşi caută pretutindeni cuibul, fie în imaginea căminului, fie a saniei, care e, spune el, un semn al migraţiei reconfortante. În concluzie, Simion afirmă că la Alecsandri această nevoie de cuib ar trăda o înclinaţie explicabilă psihanalitic”. Concluzie ce ar fi putut constitui, zicea criticul de la „Convorbiri literare”, premiza întregului eseu.

Mai importantă şi definitorie este, fără îndoială, concluzia capitolului de aproape 150 de pagini care, sugestiv, preia titlul memorabil al lui Conachi: „Spitalul amorului”, în fond, concluzia întregii suite de eseuri şi portrete: „Pann, Heliade, Conachi însuşi sunt, pe rând, pasionaţi şi sceptici, bârfitori, intoleranţi faţă de femeie. Cei dintâi au cultul familiei, al treilea celebrează iubirea eternă. Asta dovedeşte o mişcare a spiritului faţă de obiectul erotic, o nelinişte care sileşte poezia să se deschidă şi să îmbrăţişeze forme noi de sensibilitate. Arta de a iubi a creat, dar, o artă de a scrie”.

Prin scopul propus, dar nu numai, „Dimineaţa poeţilor” duce imediat cu gândul la G. Călinescu, cu care Eugen Simion nu e întotdeauna de acord. Linia călinesciană în care se înscrie această carte ţine însă de perspectivă şi de o anumită atitudine privind lectura şi receptarea poeţilor preeminescieni. Pare că la finele deceniului şapte al secolului trecut, când apărea prima ediţie, Eugen Simion dădea o subtilă replică avant la lettre demitizatorilor postdecembrişti ai literaturii române. În fond, despre începuturile literaturii române, când nu se consolidase o conştiinţă estetică, despre „complexele” ei, se poate vorbi, se poate scrie, şi chiar s-a scris remarcabil. Ele trebuie identificate şi analizate însă... fără complexe. „Dimineaţa poeţilor” este o admirabilă demonstraţie şi în această privinţă. O carte dintre cele ce devin clasice, fără ca timpul şi trecătoarele mode să le erodeze.