Privelişti londoneze cu ploaie şi soare

Toată noaptea parcă s-au scuturat velniţe în copaci. În geamul camerei mele de la hotelul Mannon Court, hotelul de lângă Air Terminal, cum sunt atâtea adunate asemeni corturilor unui trib nomad, s-au izbit până spre ziuă halicele ploii. Acum, dimineaţa, ploaia s-a mărunţit, e o burniţă, o burniţă care nu este însă prea rece. Casele englezeşti şi-au schimbat identitatea. Albul pereţilor s-a făcut galben, lemnăria cafenie e acum neagră. Plouă cu filamente subţiri, dar ploaia nu mai intră hoţeşte în carne şi oase. Plouă cu linişte, ploaie englezească tipică şi englezul se simte în mediul lui.

Oamenii merg prin ploaie cu cea mai desăvârşită naturaleţe. Cei mai mulţi nici n-au apelat la umbrele. Pas egal, acelaşi mereu. Englezul face abstracţie de ploaie. Cred, totuşi, că nu-i aşa. Ploaia face de mult parte din fiinţa lui. Plouă mărunt la Londra. Bărbaţii, cei nechemaţi de afaceri şi treburi importante, trag conspirativ cu ochiul spre femeile care nu mai isprăvesc să pună ţara la cale. Plouă şi vorbele se ciocnesc de corzile unui invizibil ţambal şi sună şi sună. Doar maşinile, mai ales mătăhăloasele Rolls-Royce-uri, parcă blindate, nu sunt afectate de ploaie. Şoferii totuşi accelerează. Hoinărind pe străzi te simţi pe neaşteptate scăldat de lumină. Se rup falii în cer şi apare, încă bântuit de palori, soarele. Englezii, cei fără treabă, intră îndată în parcuri, se aşează pe bănci şi pe şezlongurile încă umede, se aşează şi se uită la soare. E un fel de invocare. Îi privesc pe oamenii aceştia posedaţi de soare şi-mi închipui că de la astru s-a întins o conductă galbenă, ca de pai de grâu, prin care vine lumina zemoasă de mijloc de septembrie. Ploaia face parte din fiinţa englezului ; soarele e de multe ori pentru el doar o himeră.

Parcul este pentru englez un fel de ogradă ceva mai mare a lui, un loc unde-şi poate îngădui aproape orice. În Hyde Park sau în Kensington Park, sub copacii înalţi, cu uriaşe pălării dantelate în creştet, pe iarba grasă şi multă, lumea se simte la largul ei. Copiii joacă pe rupte fotbal şi rugbi, joacă cu o plăcere nebună, trupurile lor rumene fumegă şi pe câţiva stânjeni jur împrejur miroase a sudoare, dar nu mirosul acela acru al bătrânilor. Miroase a cristale de sare care se umezesc şi tot atunci se usucă. Chicoteală, bufnituri, un joc mecanic cu bile metalice. Cuvinte sunt lovite cu o crosă de golf. Se duc şi se întorc şi iar se duc. Într-un luminiş, pe iarbă îngălbenită de soare, stau tolăniţi femei şi bărbaţi. Unii cu faţa-n sus, alţii pe burtă. Soarele se revarsă peste ei. Au tras parcă lângă o fântână cu cumpănă, şi din ciutură se prelinge lumina. Trupuri de flăcări. Din când în când soarele se ascunde după nori şi abia atunci cei tolăniţi se întorc la viaţă, se trezesc ca dintr-un somn adânc, dar nu se clintesc de fel. Aşteaptă.

Soarele lasă iar să curgă melasa lui galbenă şi cei aflaţi pe iarbă se cufundă în somnul acela nesomn. Pe gazonul puţin umed lunecă căruţuri cu prunci, prunci din ceară de ştiubei, îmbrăcaţi în culori de acadea. Mamele merg ţanţoşe, împing cărucioare într-o poziţie perfect dreaptă, pe care ar invidia-o chiar şi unii dintre soldaţii gărzii. Îşi îngăduie să iasă din această stare doar la opriri. Atunci femeile redevin mame, îşi îndulcesc copiii cu tandreţe, chiar cu prea multă pentru un loc public. Dar parcul e grădina casei tale. Sub un copac cu spiţe multe, un bătrânel slăbănog, cu obrazul osos şi o englezoaică, la fel de puţin tânără, nisipoasă la chip, şi-au dat jos încălţările bine lustruite. Gesticulează destul de mult, dar ordonat, fiecare când îi vine rândul. Căruţul doamnei cu părul roşu, cu cizmele negre şi tocuri înalte, ortopedice, s-a pus în mişcare. Urme ca de şenile în gazonul moale. Bătrânii continuă să morfolească cuvinte. Câţiva îndrăgostiţi s-au adunat, parcă anume, pe o mică ridicătură de pământ. Stau strânşi unii lângă alţii. Cineva ia o gustare, un altul perorează nimănuia. Seara, când mă întorc e pustiu. Iarba grasă luceşte, o apă adâncă şi stătătoare. Nu-i nici o urmă că cineva a fost pe acolo, afară de şezlongurile rămase unde le-au aşezat stăpânii lor. Noaptea a plouat şi a doua zi în parc domnea singurătatea. Spre amiază, când soarele a ieşit din boccelele cerului, câţiva londonezi s-au şi grăbit să se întindă pe şezlongurile abia zvântate. Grabă absolut nefirească pentru mine, dar normală pentru cei care au soarele atât de rar în ospeţie.
Sursa foto: www.aatravel.ro