Rezistenţa prin literatură

Sintagma „rezistenţa prin cultură” a fost întoarsă pe toate părţile, foarte discutată şi disputată în anii '90, când, mai ales, diverşi iacobini demagogi făceau inventarul oamenilor răi şi îngerilor, al celor „pătaţi” şi al imaculaţilor, contestând modul rezistenţei prin cultură la un regim din ce în ce mai agresiv cu societatea românească, în general, cu mediile culturale, în special; aceştia au văzut acolo o „scuză” subţire la lipsa curajului de a protesta deschis, de a se opune făţiş sistemului. Între timp, lucrurile s-au mai calmat, astfel încât locul pamfletelor demolatoare şi al tabletelor sarcastice a fost luat de analize temeinice, cu argumente şi cu, mai ales, contextualizarea fenomenelor culturale din a doua jumătate a secolului trecut. Printre numeroasele exemple, viaţa şi scrisul lui Dumitru Vacariu reprezintă argumente foarte puternice pentru susţinerea adevărului cuprins în sintagma amintită; pe Dumitru Vacariu literatura l-a trimis în puşcărie la sfârşitul obsedantului deceniu şase, cu acuza de a fi scris o poezie „subversivă” şi de a-şi fi manifestat un viguros sentiment patriotic, folosind în acel text şi în atitudinea sa trei simboluri identitare ale culturii şi istoriei noastre (Eminescu, Putna, Ştefan cel Mare şi Sfânt) şi tot literatura l-a salvat, la propriu, pentru că, iată, refugiul în poveste şi (pe)trecerea în imaginar nu sunt doar teme literare, ci exprimă, în chip evident, valoarea literaturii în ordinea existenţei înseşi: cum spune în Postfaţa poemului Piatra Dediului (Editura Junimea, 2017), emoţionantă şi adevărată ca o spovedanie: „Atunci când am scris poemul eram pe rugul inchiziţiei comuniste şi inspiram sânge în loc de aer. Iar eroii legendelor din trecut, care m-au inspirat şi mi-au prelungit şi mie viaţa pentru a le da lor «poteci de întoarcere», mă vor apăra de atacurile nedrepte ale celor cu spini în suflete. Întoarcerile mele în timp printre moşii şi strămoşii ascunşi prin cotloanele vremurilor, fie ei haiduci, ciobani, ori căutători de speranţe noi printre prăpăstii şi stânci însângerate, m-au făcut părtaş 1a întâlniri cu unii dintre ei printre bătrânii satului din copilăria mea. În rătăcirile mele prin munţi, când poposeam în unele nopţi la stânele din Hălăuca, Piatra lui Iepure, Stânişoara, sau plecam la vânătoare de legende prin neasemuit de frumoasele poieni şi rarişti de la Izvoarele Ozanei, mă întâlneam cu minunile întruchipate de iezi, căprioare, cerbi sau, adormind la umbra copacilor, îmi făuream o lume a mea şi numai a mea în care întindeam hora înfrăţirii cu toţi eroii din poveşti şi legende... Și, indiferent cât de trist şi singuratic eram în restul timpului, alături de vietăţile pădurii, de eroii poveştilor şi legendelor şi de visele mele mă simţeam locuitor al adevăratului Rai... Și mă simţeam atât de fericit... atât de fericit!”.

Atât de fericit, unde? În celula închisorii, privind şi visând, printre gratii, la cerul şi cocorii surpării şi tuturor speranţelor: „Ce bine-ar fi să fiu cocor!/ Cocorii pot să zboare!/ Mi-aş face cuibul pe un nor/ Și m-aş hrăni cu soare./ Aş adormi pe puf de nori/ Acoperit cu stele,/ S-aud cum trec mereu cocori/ Prin dreptul frunţii mele./ Și-n calde depărtări să zbor/ Pribeag din zare-n zare.../ Ce bine-ar fi să fiu cocor!/ Cocorii pot să zboare...”. „Piatra Dediului” este o legendă în versuri. În anii de la cumpăna secolelor XIX şi XX, Nicolae Iorga care domina, indiscutabil, epoca şi spaţiul cultural cerea scriitorilor, poeţi, prozatori, dramaturgi să scrie despre subiecte inspirate din istoria Evului de Mijloc românesc; au apărut atunci zeci de cărţi despre domnitorii noştri, despre haiduci şi, mai cu seamă, despre lupta pentru libertate în vremuri deloc prietenoase cu ţările române. Din „campania” lui Iorga nu s-au ivit o literatură rezistentă la examenul estetic şi, cu atât mai puţin, capodopere; evoluţia fermă spre modernism a literaturii noastre, după 1920, apoi, spre formele postmodernismului a trecut în uitare speciile literare ale curentelor tradiţionaliste astfel încât, între contemporani, Valeriu Anania, cu teatrul său în versuri şi Dumitru Vacariu cu „Piatra Dediului”, în poezie ori „Vornicul Țării de Sus”, în proză, au rămas ultimii mohicani. În „Piatra Dediului”, Dumitru Vacariu scrie, în versuri impecabil construite, legenda haiducului Costea din Munţii Ozanei; Costea, copilul născut „fără vreme”, purtând „stigmatul păcatului hâd” al mamei sale, Oleana, învaţă repede lecţia aspră a vieţii la un morar, apoi, la o stână şi, în sfârşit, la curtea boierului Nestor Dediu; Costea, făcut „din plâns şi din durere grea”, purtând în sine o „sălbatică sete de culmi şi genuni”, iubeşte pe Irina, „fata Pâncului”, pe care o necinsteşte Dediu şi se răzbună urmând lecţia primită de la Bujor, starostele haiducilor din munţi: „«Mă, Costea,... slugile şi câinii/ Trăiesc în zoaie şi gunoi./ Când hrămuiesc şi râd stăpânii,/ Ei scheaună în vânt şi ploi./ Învaţă-te să muşti cu ciudă/ Piciorul care te-a pălit,/ Că altfel, în năduf şi trudă/ Trăieşti de-a pururi osândit»”: prin faptele sale, în logica şi retorica eroismului romantic al haiducului, Costea adaugă, lângă Masa Tâlharului, sălaşul de altădată al sihastrului Aron şi Culmea lui Petru, un nou toponim, Piatra Dediului, care fixează în piatră şi în geografia locurilor istoria oamenilor ce vor fi trăit/murit acolo.

Traseele şi reperele acestei geografii sunt filtrate în poezie, alcătuind ceea ce aş numi spaţiul de identificare a fiinţei interioare; patru sunt acestea: pădurea, satul, munţii şi Bistriţa. Ca peste tot în literatura lui Dumitru Vacariu, regăsim şi în „Piatra Dediului” o dragoste mistuitoare pentru pădure, refugiul mereu căutat din spatele gratiilor închisorii sau în mecanica unei existenţe de la limita tragicului: „Cântă-mi uşor, în ceasul târziu,/ Pădure, pădure,/ Viersul de dor din suflet pustiu,/ Dor călător spre crestele sure./ Văi şi cărări prin umbra de fagi/ Se scaldă-n amurguri,/ Triste cântări îşi leagănă vagi/ Vis peste zări-în freamăt de muguri./ Glas de caval, un plâns rătăcit,/ Mă cheamă la tine,/ Limpede val, fior unduit,/ Zbor spre cristal de larguri senine”. Munţii şi satul ascuns în văile lor („Sună tălăngi vorovind tânguiri,/ Iar din bucium ciobanii dau inimii glas./ Când îşi tremură geana al zorilor ceas,/ Piscuri se-mbracă în straie de miri./ Dulce şi trist, ca un dor rătăcit,/ Singuratic, ecoul adoarme-ntre fagi./ Îţi surâd peste tot plăsmuirile dragi,/ Lumi ce răsar dintr-o zare de mit./ Satul e-ascuns pe-al Ozanei pârâu./ Stânişoara, Bălăuca şi Bivolul sur/ Îşi zidesc măreţia de jur împrejur,/ Cinşi de vecie cu-al codrilor brâu”), dar, înainte de toate, Bistriţa dau contur hărţii unei geografii interioare din care şi-a tras seva o viaţă de om aşa cum a fost: „Din streşina firii curg picuri de zori,/ Rubine pe undele repezi./ Strivindu-şi cristalul de lespezi,/ Alunecă Bistriţa-n lanţ de vâltori./ Cu vuiet alungă tăcerile-n văi/ Și trece cu chip de regină./ În cale-i pădurea se-nchină/ Și-şi vântură pletele brazii flăcăi./ Ea-i veşnic pribeagă spre-adâncuri de vrăji/ Și linul popas din câmpie./ C-un deget întins în tărie,/ Ceahlăul i-arată toţi munţii de străji./ Când intră-n Fărcaşa se-mplântă în mal/ Îşi leagănă spuma pe discuri,/ O gâdilă berze cu pliscuri/ Și pleacă-mbufnată cu val după val”.

„Piatra Dediului” este o carte de citit într-o seară cu viscol, în munţi, în căldura şi trosnetul lemnelor în sobă, copiilor şi celor care mai au încă suflet de copil.