Romanul unui mit (I)

Prodigioasa bibliografie a marelui erudit şi umanist Ion Ianoşi, ieşit din scena vieţii în această vară, la vârsta de 88 de ani, cuprinde şi o carte, cum nu mai avem alta, despre mitul petersburghez: „Romanul romanelor unui oraş”. Cine vrea să ştie cum s-au născut şi cum s-au clădit un mare mit şi o mitologie unică „pe malul finic depărtat”, dar şi cum se potenţează şi se amplifică ele cu fiecare eveniment fast sau tragic, cu fiecare operă literară, plastică, muzicală, teatrală, cu fiecare mare personalitate ivită şi afirmată în acel spaţiu care e Petersburgul, îmbogăţindu-l, potenţându-l perpetuu, găseşte în „Romanul romanelor unui oraş” o naraţiune care, în derularea ei alertă, cinematografică, se constituie într-o demonstraţie captivantă şi concludentă. Însuşi faptul că Petersburgul a purtat de-a lungul istoriei sale de peste trei secole (a fost întemeiat în 1703), nu mai puţin de 14 denumiri, ceea ce ar putea sugera ideea de provizorat şi nestatornicie, devine în acest caz definitoriu privind soliditatea şi măreţia unei construcţii fără seamăn, care reclamă la fiecare pas făcut în timpul şi în toposul ei superlative absolute. „Trecerea de la o denumire la alta se voia simbolică şi marca extensiunea imperială patronată de noua Capitală” – scrie Ion Ianoşi.

Paradoxal, cel mai european mare oraş al Rusiei – aflat într-o continuă şi fecundă rivalitate cu Moscova – ilustrează deplin sufletul rusesc. M-am întrebat adeseori după ce cu mulţi ani în urmă l-am vizitat - şi cu atât mai mult după lectura cărţii lui Ion Ianoşi - care este aşa-zicând pecetea supremă a destinului Petersburgului, expresia ultimă, rezumativă, a unicităţii şi măreţiei lui, dincolo de monumentalitate, de istoria sa frământată, de jocul de umbre şi lumini, de puterea-i sfidătoare, care e înainte de toate una a gândului temerar, a spiritului, în fine, de faptul că a fost „populat”, descris, negat, râvnit, cântat, într-un cuvânt, înnobilat, de atâtea genii? N-am găsit şi nu găsesc decât un răspuns simplu: nimbul tragic. De la nebuneasca idee de a-l construi în cel mai ostil tărâm posibil, aventură teribilă ce a provocat sute de mii de victime - jertfe aşezate la temelia sa - şi până la începutul anilor 90 ai secolului trecut, când Vladimir Putin, instalat atunci ca viceguvernator al metropolei de pe Neva, înlocuia portretul lui Lenin de pe peretele cabinetului său de la Smolnâi cu cel al lui Petru cel Mare – gest simbolic al unui conducător provenit de jos, din clasa muncitoare, care tocmai ratase paradisul, dar nu şi şansa utopicei experienţe ce i-o oferise istoria – destinul Petersburgului/ Leningradului a fost unul eminamente tragic.
Ceea ce e de remarcat Sankt Petersburgul este şi o demonstraţie a faptului că ruşii se nu numără printre asemenea popoarele care au o memorie infailibilă, şi anume una pe măsura tragismului istoriei lor. Pe monumentul de la Cimitirul Blocadei din – Blocada Leningradului cea mai terifiantă pe care a cunoscut-o vreodată istoria s-a soldat cu un milion de victime în rândul populaţiei civile a oraşului, dar, în tot timpul cât a durat, teatrele şi celelalte instituţii artistice au funcţionat miraculos, sub camuflaj, fiindcă în fosta capitală a marelui imperiu, ca de altfel şi la Moscova sau în alte centre ale Rusiei, Arta (îndeosebi muzica, teatrul şi baletul) este religie! – vizitatorii pot citi o inscripţie tulburătoare în simplitatea ei: „Nimic nu se uită, nimeni nu este uitat”. Pe fondul muzicii lui Şostakovici şi a lui Bach, care parcă se revarsă din morminte ca un abur misterios, mi s-a părut că ea, inscripţia, exprimă mai mult decât orice tratat de istorie sau de psihologie a unui popor. La Sankt Petersburg, exerciţiul memoriei a fost şi este unul fundamental, în fiecare epocă, în fiecare clipă. „Romanul...” lui Ion Ianoşi, în care se vede preocuparea autorului de „a nu lăsa gol” pe firul timpului între textele şi contextele pe care cele dintâi „se exersează”, o dovedeşte cu prisosinţă. Iată, de pildă, Călăreţul de Aramă care „este centrul – dacă nu chiar epicentrul – Petersburgului mitic”. Operă a francezului Etienne Falconet, recomandat Ekaterinei a II-a de Diderot – „trimis special al Republicii enciclopedice”, monumentul la care sculptorul a lucrat 12 ani, a fost dezvelit în ziua de 7 august 1782, în Piaţa Petrovskaia, cu mare pompă, cu onoruri militare şi în prezenţa unui imens public. „Petru cel Mare îşi este sieşi subiect şi atribut: nu ne rămâne decât să-l arătăm!”. Şi Falconet a arătat, într-adevăr, personajul în toată grandoarea lui.