Sabin Păuţa, compozitor: „Cel mai mare salariu l-aş da învăţătoarei din clasa I, care-ţi ia mâna şi te învaţă, nu profesorului universitar” (II)
Dimensiune font:
Sabin Păuţa este un mare compozitor şi dirijor pe care România comunistă l-a ţinut cu forţa în ţară ca mai apoi, la un moment dat, să-l determine să se exileze în necunoscuta Americă.
A doua şi ultima parte a interviului pe care compozitorul l-a acordat cotidianului „Evenimentul Regional al Moldovei” surprinde momente din viaţa personală şi profesională a lui Sabin Păuţa, de la vina apăsătoare căpătată odată cu plecarea în America, la renumele pe care ţara şi studenţii ei îl au peste Ocean.
- Cum s-a produs ruptura dintre dumneavoastră şi Iaşi?
- Deci, eu la vremea aceea lucram în străinătate mai mult, eram invitat, dădeam concerte în Franţa, în Italia, în Spania, în Polonia, la festivaluri. La un moment dat nu m-au mai trimis, cineva a băgat o strâmbă, cum se zice pe româneşte, şi mi-au reţinut paşaportul.
- Aţi aflat cine a fost?
- Nu şi niciodată nu am ştiut cine. Cineva nu m-a plăcut. Eram membru de partid, nu puteai să fii profesor la Universitate şi să nu fii şi în partid. Când am venit aici, după şase luni mi-a spus secretarul de partid „până la sfârşitul anului, până în mai, trebuie să faci cerere, că noi nu ţinem aici profesori care nu sunt membri de partid”, la modul ăsta, pur şi simplu. Nu mi-au dat nicio explicaţie, dar am avut un concert cu o mare cântăreaţă, Elena Cernei, care a venit şi a cântat cu mine la Filarmonică. La prânz am invitat-o acasă. Eram căsătorit, soţia mea cânta în corul Filarmonicii, că am luat-o de la Corul Madrigal, când m-a chemat maestrul Marin să îi ţin locul la Madrigal, am stat acolo o lună de zile şi când a venit eu eram cu Corina? „Mă, tu-ţi ceapa mă-tii, eu te las să-mi ţii corul cald şi tu te dai la sonetele mele?”. Drept care, şase luni mai târziu, corul Madrigal a cântat la nunta mea la Reşiţa. După nuntă, a doua zi, în loc să plecăm în luna de miere, am plecat în turneu la Strasbourg şi nu ştiu pe unde, prin Suedia. Aia a fost luna noastră de miere.
Şi, deci, Corina era acasă, aveam doi copii mici la masă şi Andreea mea, care avea doi ani de zile, iese de sub masă cu un microfon. Elena Cernei era soţie de securist, bărbatul ei era colonel de securitate. „Hai să mergem pe balcon. Ţi-a pus microfon sub masă, să-l pui înapoi să nu afle că l-ai găsit”. Mie să-mi pună microfon?! Şi atunci am făcut eu legătura că eu în ultimul an nu am mai plecat nicăieri, că am refuzat orice plecare. Şi atunci întâmplarea a făcut ca Uniunea Compozitorilor să mă trimită într-un fel de schimb de experienţă. Ei trimiteau un actor, noi trimiteam un regizor, ei trimiteau un violonist, noi trimiteam un dirijor. Şi mi-a venit rândul, când mi-au dat ăia telefon să vin marţi dimineaţă în Bucureşti, că plec pentru patru luni cu bursă în SUA. Şi când colo văd un paşaport pe care nu îl văzusem în viaţa mea. În paşaport erau sute de dolari, că dacă te prindea făceai puşcărie. Am stat 4 luni acolo şi m-au convins prietenii mei să rămân acolo, mi-au trebuit doi ani ca să îmi aduc familia acolo.
- De ce aşa greu?
- Foarte greu... Nu o lăsau să plece de aici. Venea în fiecare săptămână câte un securist să o convingă să divorţeze, că eu sunt un trădător de ţară şi dacă am trădat ţara am să trădez şi familia şi aşa mai departe.
- Şi ea cum a trecut peste asta?
- A trecut greu, dar copiii mei au venit acolo – mai mult pentru ei am făcut-o. Sabina avea 8 ani, era în clasa a II-a, Andreea avea 6 ani, era încă la grădiniţă. Le-am crescut acolo, sunt căsătorite cu doi americani care vorbesc limba română. Mi-a venit Sabina mea cu primul băiat acasă la 27 de ani, erau colegi. Mi-a zis „tata, ăsta-i băiatul meu, suntem logodiţi, la toamnă ne căsătorim”. Îi spun băiatului „Îţi place fata mea?”, „Da”, „Eu am învăţat limba ta la 40 de ani, la mine în casă se vorbeşte româneşte, nu vreau să vină mama mea de la Reşiţa şi să nu se înţeleagă cu nepoţii”. Şi Jonatan vorbeşte româneşte, mai stricat, dar se înţeleg. Le-am dat cărţi, le-am adus să citească, Nichita Stănescu a fost prietenul meu.
Pe cămaşă scris aici, la gât, de la Nichita: „Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi/ Şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/ de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”. Pe gulerul cămăşii mele a scris asta, în '62... Pentru că bea şi nu se mai putea scula de pe scaun.
- Mai aveţi cămaşa?
- Da! O vrut proasta... am avut eu o gagică care o vrut s-o spele.
- Şi?
- Am vrut s-o strâng de gât (râde).
- Aţi iubit România? Aţi rămas cu gândul la România?
- Ginerii mei vorbesc româneşte! Ştii cum le-am spus la ăştia? Mă întrebau „domn' profesor, nu vă e dor de România?”, „Domnilor dragă, mie mi-e dor de România şi când sunt în România”.
- Dar totuşi nu v-aţi stabilit aici...
- Nu pot să fiu peste tot şi atunci în sinea mea, eu sunt un om bogat, iar bogăţia mea stă în prietenii mei, pentru că oriunde mă duc, la Vatra Dornei, mă duc la Zimnicea, la Lugoj, la Târgovişte, oriunde m-aş duce, eu mă întâlnesc pe stradă cu prietenii mei. La Bruxelles am fost acum, după anul nou. Mă întâlnesc cu cineva, „dar cine-i ăsta?!”, şi când se apropie îl cunosc, nu m-am văzut cu el de 30 de ani, a leşinat. Noi ajungem să ne vedem în Bruxelles? Probabilitatea de a ne întâlni era de unu la un miliard.
- Cred că nimic nu e întâmplător!
- Exact! Şi am zis „Averea mea sunt prietenii mei pe care am ştiut să îi cultiv!”. Pentru că altceva ce? Nu iau cu mine nimic.
- Cum v-a fost viaţa în America? Aţi stat 33 de ani.
- M-am obişnuit, adică eu puteam să mă adaptez oriunde. Am stat şase luni în Italia, nu mi-a fost greu. În momentul în care am ieşit la pensie de acolo, am plecat. Copiii mei sunt acolo, toamna am plecat, am fost acolo, în mai şi în iunie mă duc, stau acolo, fac un concert. Eu vreau să mor aici, nu acolo. Mi-am refăcut casa bunicilor de la Reşiţa, unde am o livadă de un hectar cu 120 de pomi.
- Ce vă defineşte pe dumneavoastră?
- Să-ţi spun în câteva cuvinte, aşa? Sunt veşnic nemulţumit de mine. Am terminat un lucru, îi mulţumesc Lui Dumnezeu pentru ce am făcut şi după o oră zic „băi, parc-ar merge mai bine”. Aşa am fost toată viaţa mea. Şi cu prietenii sunt la fel, iar ei spun că sunt necruţător. De multe ori am avut de pierdut pentru că eu spuneam orice în faţă. Şi pe plan personal, şi pe plan profesional. Am avut o bunică, Rebeca, cu două clase, femeie simplă de ţară, dar ţin minte că aveam 10-11 ani când a murit. Ea spunea „auzi, cine-şi face, lui îşi face. Cine dă bine, primeşte de trei ori mai mult bine, iar cine face rău, primeşte de trei ori mai mult rău”. Îmi spunea să-mi iubesc şi duşmanii, că aşa a făcut El (plânge). Ce-o zis El când i-o băgat suliţa-n coastă şi l-o bătut în cuie?! „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”. Pentru mine, doar El este Sfânt, nu ceilalţi din calendar.
- Vă consideraţi un om credincios?
- Sunt, dar am prea multe întrebări la care nu poate să-mi răspundă nimeni. Aşa am fost crescut.
- Simţiţi că v-aţi lăsat viaţa în mâinile Lui Dumnezeu?
- Este în mâinile Lui! Tot ce se-ntâmplă este cum vrea El. Zice că mândria este un păcat, dar cum pot eu să nu fiu mândru când El este Tatăl meu? Eu iubesc partea din Iisus care este aproape de mine: partea lui de om. Cum să nu fiu eu mândru dacă Iisus este fratele meu?!
- Care este cea mai dragă amintire? Pe plan profesional sau personal.
- Toate-mi sunt dragi, dar cred că cea mai dragă este când m-au sunat şi mi-au spus „vino-ncoace, că ai o fetiţă”. Când am luat-o în braţe am zis „Doamne, sunt eu tată?!”. Atunci am avut o revelaţie şi mi-am zis că Dumnezeu este de partea mea. Aşa a fost mereu: am simţit că El îmi este alături. Simt că este alături de mine, dar am păcatul să îi judec pe alţii... Şi minciuna. Sunt minciuni... şi minciuni. Am avut o colegă care a murit de cancer la 39 de ani, m-am dus să o văd şi mi-au zis că e pe moarte. Am mers la ea şi i-am zis că nu e adevărat, că mint ăia, i-am zis că se face bine, că nu moare, că are de crescut doi copii. Am minţit-o. Dar eu n-am simţit că am făcut un păcat.
Sau... ne-am dus la Crăciun la o casă de copii cu cadouri. I-am dat o păpuşă şi o cutie cu bomboane unei fetiţe de vreo 5-6 ani... urâţică era... plâng, nu pot să vorbesc despre asta... dar cum s-a uitat la mine şi zice: „nu vrei tu să fii tăticul meu? Că nu mă vrea nimeni, că sunt urâtă” şi atunci i-am zis „eşti frumoasă. Uită-te în oglindă! Eşti frumoasă! Ei nu ştiu să te vadă!”, „Au minţit!!!”, „Da! Eşti frumoasă”. Am minţit-o... este un păcat ăsta?
- Schimb puţin registrul: cu ce diferă studenţii de acum de cei de altă dată?
- Studenţii nu s-au schimbat prea mult. Părinţii lor nu sunt aceiaşi, s-a schimbat lumea. Ei sunt la fel, talentul este la fel, IQ-ul este la fel... sunt schimbate tehnologia, priorităţile lor. Mulţi îşi doresc să plece din ţară şi... sunt, totuşi, puţin delăsători.
- Ce le lipseşte?
- Un fel de educaţie, dar nu aia din şcoală, deşi şi aia este mai slabă decât înainte. Schimbă ministrul la fiecare opt luni. Lasă-l acolo, dom'le, să facă ceva, şi dup-aia îl tragi la răspundere. Copiii sunt la fel, dar învăţătoarea face diferenţa. Eu, cel mai mare salariu l-aş da învăţătoarei din clasa I, nu profesorului universitar. Aia e cea mai importantă, care-ţi ia mâna şi te învaţă să ajungi până la facultate.
Puteți citi și prima parte a interviului: Sabin Păuţa, dirijor: „Cel mai mare premiu a fost când un copil de şapte ani îmi cânta muzica. Pe voi pot să vă păcălesc, dar pe ăla mic nu”
- Care este diferenţa dintre studenţii din America şi cei din România?
- Ai noştri sunt mult mai buni! Am un prieten în SUA care este Directorul Institutului de Fizică Atomică din New York care spune că are sub el 200 de savanţi, din ăştia, câţiva au premiul Nobel în fizică, cibernetică, dar are doi români, unul din Sighişoara şi unul din Târgovişte, care „mă mănâncă, de care mi-e frică”, a zis. Pe mine mă bucură dacă copiii mei, studenţii mei, sunt mai buni decât mine. „Da, mă, mă bucură, dar mă mănâncă. Vin cu nişte idei! I-am angajat, i-am luat de pe stradă, cu nădragi rupţi cum poartă ei, dar ce buni sunt!”
Am fost operat acum 12 ani în America de paratiroidă, stăteau trei doctori bătrâni lângă mine, şeful spitalului, şeful secţiei şi chirurgul-şef lângă mine. La un moment dat zice „Ia cheamă-l pe Manea să vină să vadă”. Intră un copil de vreo 30 de ani, se uită pe hârtii şi zice „Paratiroida 2 şi 3 trebuie înlăturată”. Îl luau de model, iar acela mi-a confirmat, mi-a zis că sunt trei doctori acolo, unul a terminat la Târgu Mureş, unul la Timişoara, unul la Iaşi, şi că sunt diagnosticienii spitalului. Aşa o şcoală de medicină avem. Totuşi, pleacă prea mulţi.
Eu am trăit 33 de ani cu vinovăţia că am plecat când a fost cel mai greu, de asta m-am întors. Am făcut naveta de la New York la Oradea cu avionul ca să predau, până a venit Boc şi a zis că sunt prea bătrân, nu mai am voie să predau. O aberaţie. Eu am făcut cu Cella Delavrancea, fiica lui Ştefănescu Delavrancea, care avea 80 de ani, iar eu la 66 de ani nu mai puteam preda, pentru că eram prea bătrân. Am făcut un Crăciun în spital, în '62, cu pneumonie. Cine a venit în a doua zi de Crăciun să mă viziteze?! Parhon. Avea 88 de ani. El vizita spitale la vârsta aceea.
- Ce lipseşte poporului român?
- Un Guvern. Noi nu am avut niciodată un Guvern ca lumea. Avem de toate, dar nu ştim să ne conducem noi, trebuie să vină alţii.
- Care e cel mai mare succes?
- Că trăiesc şi că vorbesc cu tine!
- Şi cel mai mare regret?
- Că mi-e teamă să mă uit în buletin. Să-mi recunosc vârsta.
A consemnat Larisa LAZĂR
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau