Sadoveanu de dincolo de operă

Peste câteva zile (19 octombrie) se împlinesc 55 de ani de la moartea lui Sadoveanu. Graţie unui masiv volum de pagini de jurnal şi documente, toate inedite, apărut cu aproape un deceniu în urmă, ne dezvăluie un Sadoveanu, aşa-zicând, de dincolo de monumentala sa operă. Moştenitorii scriitorului – Constantin Mitru, secretarul personal, şi Maia Mitru – au arhivat şi au dactilografiat manuscrisele – însemnări de jurnal, evocări, note de călătorie în ţară şi străinătate, reflecţii şi trimiteri la opere clasice ale literaturii şi filosofiei, „observaţii, aforisme, «răvaşe»”, schiţe de proiecte literare, documentări, impresii de lectură, citate, liste de cărţi, cuvinte şi expresii specifice graiurilor din diverse regiuni româneşti, toponimice şi elemente de onomastică etc., toate cuprinse în Caietele şi Carnetele olografe ale lui Sadoveanu. Ele au fost pregătite pentru editare de moştenitorii amintiţi şi de regretata cercetătoare şi muzeografă Olga Rusu. Constantin Ciopraga, unul dintre cei mai reputaţi biografi şi exegeţi ai lui Sadoveanu, căruia îi aparţin amplul studiu introductiv şi notele de subsol, precizează că „autorul Baltagului nu a ţinut un jurnal propriu-zis – în genul unui Rebreanu. Însemnările sale au, mai totdeauna, caracter ocazional...”. Întinse pe o perioadă de o jumătate de secol (1906-1956), valoarea de document, de mărturie a multora dintre ele depăşeşte sfera biografiei şi operei sadoveniene (deşi toate au o legătură directă cu acestea) şi priveşte aspecte mai generale ce ţin de atmosfera unor epoci, de momente importante din istoria ţării ori din cea a unor instituţii şi organizaţii ca, de pildă, Academia Română sau Francmasoneria română unită. În 1907, anul răscoalelor, Sadoveanu, în calitate de funcţionar al Ministerului Instrucţiunii, îi trimitea ministrului Spiru Haret un raport confidenţial privind situaţia învăţătorilor din Moldova. El informa, între altele: „Mulţi mi-au spus limpede: dreptatea este a muncitorului obijduit. Arendaşii şi proprietarii, fără deosebire de naţionalitate, îşi bat joc de munca românului. Toţi surtucarii satului, primari, notari, scriitoraşi, mulg fără ruşine, fără milă, această vacă lăptoasă. Se adaogă la aceştia şi preotul – care aproape în toate părţile e în discordie cu învăţătorul”, singurul care „stă lângă ţăran şi lângă nevoile lui”, dar este „un izolat. Şi de multe ori ţăranii sunt cu preotul şi cu ceilalţi împotriva lui”. Filele de jurnal din luna august 1906 vorbesc despre experienţa sublocotenentului în rezervă Sadoveanu în marş spre tabăra de la Şipote, prin Probota, Lespezi şi Hârlău, ce a însemnat un efort fizic istovitor, mai ales pentru el, care avea la acea dată 103 kilograme: „Marşul mi-a ars tălpile aşa de tare şi mi-a rănit un picior”. Notele de jurnal din 25 iunie 1913 surprind starea de spirit în regimentul 15 Infanterie Fălticeni, care era una favorabilă intrării în războiul balcanic. În fine, pentru a mai da un exemplu, în 1926, îi scria de la Iaşi lui Octavian Goga „iubit prieten”, anunţându-şi „după îndestulă chibzuinţă”, decizia de a intra în politică, mai exact în Partidul Poporului, condus de generalul Averescu. Îşi motiva opţiunea astfel: „Se pare că e nevoie îndeosebi de contribuţia intelectualilor, într-o epocă de coborâre a intelectualităţii generale”.

Neîndoios, de o importanţă majoră este ceea ce aflăm din acest corpus de documente inedite despre scriitorul Sadoveanu. Nu o dată suntem surprinşi. Se clatină, dacă nu chiar se prăbuşesc, aserţiuni, judecăţi sau ipoteze ce au făcut o lungă carieră în istoria literară, ca să nu mai vorbim de manualele şcolare sau cursurile universitare. Jurnalul infirmă multe dintre „locurile comune” privind laboratorul de creaţie al lui Sadoveanu, gestaţia unor opere devenite clasice sau orizontul său cultural. O surpriză este moralistul Sadoveanu, în linia marilor moralişti ai culturii universale, din care îşi şi extrage adeseori idei, aforisme, cugetări, punându-le în rând cu ale sale. O reflecţie din jurnal este de o frapantă actualitate: „Orice naţiune are două categorii de reprezentanţi: ai puterii şi ai meritului. Cei ai puterii reprezintă o epocă mărginită; cei ai meritului sunt reprezentanţii ei veşnici. Cei dintâi primesc strălucirea de la naţiunea lor; ceilalţi dau naţiunii lor strălucire. Primii o servesc sau o tiranizează cu propriile ei forţe, ceilalţi o acoperă cu binefacerile geniului lor. Primii îi pot suscita inamici între popoarele vecine; oamenii de talent şi de geniu îi aduc respectul lumii întregi”.

Manuscrisele inedite infirmă, spuneam, multe clişee vehiculate, de-a lungul timpului. De pildă, acela că Sadoveanu redacta spontan, cu o uimitoare uşurinţă. Numeroase însemnări din jurnalul intim al scriitorului dovedesc că procesul de elaborare era complex şi îndelungat. Despre Baltagul se ştia că l-a scris în numai opt zile, dar, de fapt, cele 90 de pagini ale romanului au presupus ani de documentare şi cristalizare. Mitul spontaneităţii marelui scriitor nu are temei, mai ales dacă avem în vedere capodopere precum Creanga de aur sau Hanu Ancuţei, acesta gândit şi documentat încă din 1921, deci cu 7 ani înainte de publicare. Pentru Nunta domniţei Ruxanda, publicat în 1932, s-a pregătit timp de 5 ani. Perioade lungi de gestaţie au necesitat şi alte scrieri: „Nada florilor”, „Cazul Eugeniţei Costea”, „Valea Frumoasei” şi multe altele.

Notaţiile sunt destul de edificatoare şi în privinţa lecturilor creatorului Crengii de aur. Listele de cărţi de literatură, filosofie, istorie sau din alte domenii, precum şi comentariile ori citatele ratifică mai curând ceea ce credea Al. Paleologu: „Sadoveanu e cel mai intelectual scriitor român de la Eminescu încoace”. O afirmaţie categorică, opusă celei a lui Călinescu, care îl credea mai degrabă necultivat. E de observat că intelectual înseamnă mai mult decât cult sau cultivat, Paleologu sugerând că la Sadoveanu lecturile, cultura dobândită pe cale livrescă erau filtrate de o gândire profundă şi judecate în relaţie directă cu natura, cu Cosmosul, cu tainele şi frumuseţile lumii.

Interesant, nu o dată acid, este moralistul Sadoveanu. Citez doar câteva dintre aforismele sale: „Proprietatea pământului şi a lucrurilor nu-i a omului, ci a lui Dumnezeu”; „Dicţionarele au unele cuvinte uzate care aşteaptă un scriitor nou, capabil să le redea vigoarea”; „Dacă ar şti câtă suferinţă ne produc, proştii ar plânge”; „Presa devine uneori o linguşire pentru specia umană, permite proştilor să devie celebri şi neoneştilor să se impuie atenţiei”.

Cele peste 600 de pagini de jurnal şi documente ne dezvăluie un Sadoveanu până nu demult mai puţin sau deloc cunoscut.