Scriitorii şi miturile naţionale

 Pe la începutul anilor '90 ai secolului trecut, la Muzeul Literaturii Române din Iaşi, Casa Pogor, într-un colocviu scriitoricesc constituit ad-hoc şi tocmai de aceea mai interesant decât cele organizate de diverse grupuri, asociaţii, ligi, uniuni, Nicolae Breban spunea:

„Noi toţi, ca scriitori, suntem nişte nemernici, numai cultura română e mare. Ăsta e paradoxul. Vizibil mai ales la ruşi. Toţi marii scriitori ruşi sunt nişte amărâţi, nişte obidiţi şi umiliţi (chiar şi Turgheniev sau Tolstoi?! – nota mea), dar literatura rusă este enormă, este zeiască. E ciudat pentru băcanul sau trecătorul de pe stradă cum pot crea nişte indivizi mărunţi, unii vag ticăloşi, un mit naţional; cum a putut acel Eminescu, care nu mirosea bine, care era dezordonat în viaţa sa, care era profund imprevizibil, care scria într-o limbă inacceptabilă pe vremea lui Alecsandri şi a lui Samson Bodnărescu, să creeze o operă pe care – s-a văzut după 50 de ani – să se clădească o structură naţională şi o întreagă istorie! Umilinţa (şi gloria) noastră este de a participa cu mica existenţă ce ni s-a dat la un mare destin, la un destin naţional…”.

Ascultându-l atunci pe Nicolae Breban, când m-a frapat mândra sa umilinţă, şi revăzând acum însemnările pe care mi le-am făcut la acel colocviu, mi-au venit în minte faimoasele umilinţe jucate ale lui Caragiale care se căina: „Mai bine hingher, decât literat român!”. Şi, continuând discursul prozatorului de mare putere, autorul unor capodopere ale romanului românesc, precum „Bunavestire” sau „Îngerul de gips”, am putea întreba într-o continuă mirare nichitastănesciană: cum este, cum a fost posibil ca acel sentimental irascibil „cu faţa crispată de inteligenţă”, ca să reproduc doar o singură linie din antologicul portret ce i-l face Călinescu în monumentala „Istorie”, care nu a ezitat, când una din piesele sale a fost fluierată la premieră, să se urce pe scenă, să-şi bage degetele în gură şi să-i fluiere şi el pe spectatori, fiind astfel autorul unei alte, cu totul insolite, premiere absolute, sau care, enervat de larma copiilor din casă, îi ameninţa: „Bag cuţitu-n voi, ştiţi că sunt nebun!”, cum, dar, a fost posibil ca el să creeze un mit naţional?

Cum s-a întâmplat ca un umil copil din Humuleştii Neamţului, venit la Iaşi, la fabrica de popi, cu o căruţă trasă de o mârţoagă, care avea să trăiască doar 52 de ani, să transforme o vale a Plângerii, cu numele de Ţicău, şi o cocioabă, devenită primul muzeu memorial din România, mituri naţionale, după ce a proiectat propria-i copilărie petrecută într-un sat uitat de lume în universal?! Cum a fost posibil ca el, un alt campion al umilinţei, să fie adoptat şi admirat de aristocratul conclav de la „Junimea”, în primul rând de Titu Maiorescu, pe care i-a distrat şi cu poveştile sale corozive, pe uliţa mare, dar mai ales i-a fascinat cu arta echivocului şi cu capodopere precum nuvela „Moş Nichifor Coţcariul”?!

Dar asemenea întrebări (şi mirări) deschise rămân fără răspuns, tocmai fiindcă îşi conţin toate răspunsurile, iar parametrii cu care operăm noi, cei mulţi, cei, nu-i aşa, normali, sunt aruncaţi în aer ab initio. Poate cu excepţia parametrilor morali, dar aceştia sunt numai de „competenţa” procurorilor literari şi de cea a gazetarilor semidocţi, care îi interoghează, îi înjură şi îi condamnă pe Eminescu, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu… Ce să facă săracii, mănâncă şi ei o pâine nenorocită! De aceea, prefer întrebările şi mirările băcanului din colţ şi ale trecătorului de pe stradă, despre care făcea vorbire Nicolae Breban în Casa Pogor, poate cea mai celebră casă a culturii naţionale, unde „Mioriţa” s-a transformat în „Odă, în metru antic”, cum a definit-o memorabil Nichita Stănescu. Şi asta, pentru că ele exprimă o emoţie autentică, o uimire sinceră şi o curiozitate ingenuă. Dar mă tem că nici de acestea nu mai avem parte. Numai suntem demult în epoca în care Caragiale se simţea, chipurile, agasat: „În ţara asta, dacă ai scris o piesă de teatru, nu mai poţi să bei o bere liniştit!”.

Unde s-o mai afla oare ţara aceea? Este singura în care aş emigra!