Secolul titanilor

Se împlinesc 195 de ani de la naşterea lui Dostoievski, prilej de a revedea însemnările ce mi le-am făcut citind biografia „Titanul–viaţa lui Dostoievski” a lui L. Grossman, o carte în care, cum era şi firesc, autorul evocă nu numai biografia, ci şi epoca marelui scriitor, atmosfera de puternică emulaţie pe care a cunoscut-o viaţa culturală, literatura şi arta în Rusia secolului al XIX-lea. Păstrând proporţiile, s-ar putea spune că există unele similitudini cu ceea ce s-a petrecut în cultura românească a aceluiaşi secol, celor doi poli de acolo – Sankt Peterburg şi Moscova – corespunzându-le la noi Iaşul şi Bucureştiul. În Jurnal, Dostoievski povesteşte momentul de neuitat când N. A. Nekrasov izbucneşte în lacrimi la lectura manuscrisului nuvelei „Oameni sărmani”, al cărei autor, un ilustru necunoscut, pe numele său Fiodor Mihailovici Dostoievski, tocmai obţinuse titlul de inginer. Totul s-a petrecut „într-o noapte albă, petersburgheză, luminoasă ca ziua” a anului 1845. Era atunci o vreme în care, rememorează marele scriitor, în capitala imperiului, tinerii aveau obiceiul să se adune şi să citească, mai ales pe Gogol, chiar şi o noapte întreagă, fiindcă „erau parcă pătrunşi de o idee şi aşteptau ceva”. Dostoievski scrisese prima sa nuvelă: „Oameni sărmani”. Nu ştia însă ce să facă cu ea, cui să i-o dea pentru ca, eventual, să o citească întrucât „nu aveam absolut nici un fel de cunoştinţe printre oamenii de litere, în afară poate de D. V. Grigorevici...”. Grigorevici, care locuia vremelnic la Nekrasov, îi cere manuscrisul nuvelei pentru o culegere ce tocmai urma să fie publicată de gazda sa temporară. Tânărul autor i-o dă, dar nu-şi face iluzii, fiindcă se îndoieşte de valoarea scrierii sale. Grigorevici şi Nekrasov citesc manuscrisul nuvelei „Oameni sărmani” şi, pe măsură ce lectura înaintează, pierd noţiunea timpului, uită pur şi simplu că a trecut aproape toată noaptea şi au revelaţia unui excepţional talent. Cu inima la gât, amândoi aleargă acasă la Dostoievski, sună la uşă şi se reped să-l îmbrăţişeze „entuziasmaţi cu totul şi gata să plângă amândoi”. Sufletul rus în plină expansiune! După ce discută, preţ de vreo jumătate de oră, despre poezie, despre adevăr, despre Gogol, reproducând din Revizorul şi din Suflete moarte, vine vorba şi despre marele critic Belinski, iar Nekrasov îi spune lui Dostoievski: „Chiar astăzi îi duc nuvela dumitale şi o să vezi ce fel de om e, ce om! O să faceţi cunoştinţă, o să-ţi dai seama ce suflet are!”. Se făcuse patru dimineaţa în oraşul lui Petru cel Mare învăluit în strălucirea misterioasă a nopţilor albe. „Ah ce frumos!”, exclamă Dostoievski, copleşit de „sinceritatea sentimentului” celor doi vizitatori ce tocmai plecaseră. Chiar în acea zi Nekrasov care „îl venera pe Belinski” se înfăţişează la locuinţa acestuia strigând: „A apărut un nou Gogol!”, iar severul critic îl întâmpină ironic: „La dumneata Gogolii cresc precum ciupercile!”. Până seara însă a citit nuvela şi i-a spus „pur şi simplu emoţionat” lui Nekrasov: „Adu-l, adu-l mai repede!”. şi Dostoievski a fost condus la „acest critic teribil”, care, după cuvenitele minute de sobrietate, îl întreabă pe autor dacă „îşi dă seama ce anume a scris”, deoarece „puteai scrie numai cu simţul dumitale nemijlocit, de artist, dar ai fost conştient de întregul adevăr înfiorător pe care ni l-ai arătat?”. În fine, fiorosul critic rezumă povestea tragică a personajului (acel umil funcţionar) din nuvela „Oameni sărmani”, apoi nu ezită să dea verdictul: „Ai atins fondul lucrurilor, ai arătat esenţialul dintr-o dată. Noi, publiciştii şi criticii, doar analizăm, încercăm să explicăm asta în cuvinte, pe când dumneata, ca artist, dintr-o trăsătură de condei, arăţi într-o imagine esenţialul, ca să poată fi pipăit cu degetele, pentru ca şi cititorul cel mai neavizat să înţeleagă totul imediat! Iată secretul artisticităţii, iată adevărul în artă! Adevărul ţi s-a dezvăluit şi vestit ca unui artist, l-ai primit ca pe un dar. Aşa că preţuieşte-ţi darul, rămâne-i fidel şi vei fi un mare scriitor!”. După 30 de ani, Dostoienski avea să noteze în amintitul Jurnal că aceasta a fost „clipa cea mai sublimă din viaţa mea”, amintindu-şi totodată „Am plecat de la el extaziat. M-am oprit la colţul clădirii în care locuia, m-am uitat la cer, la ziua senină, la oamenii care treceau pe stradă şi cu toată fiinţa am simţit că în viaţa mea a avut loc un moment solemn, de cotitură, pentru totdeauna, că a început ceva cu totul nou, cum nici în visurile mele cele mai arzătoare nu-mi putusem imagina (şi eram atunci un visător teribil)”.

L. Grossman scrie că, în aprilie 1874, Nekrasov avea să-i solicite lui Dostoievski pentru anul ce urma un roman spre a-l publica, în foileton, în „Otecestvennîie zapisk”. Scriitorul nu le poate promite însă nimic lui Nekrasov şi prietenilor săi care editau această revistă fiindcă se simţea obligat faţă de cei de la revista moscovită ”Russki vestnik”, cu care mai colaborase, şi înţelegea să le fie loial. Ei îi publicaseră, în foileton, romanele „Crimă şi pedeapsă” şi „Idiotul”. Numai în cazul în care cei de la Moscova nu ar fi avut nevoie de un manuscris inedit al său, ar fi putut onora cererea lui Nekrasov. De la „Russki vestnik” i se spune că au „material” pentru anul 1875 şi anume romanul lui Tolstoi „Anna Karenina”, despre care Dostoievski va afirma: „nicăieri în Europa nu există un roman ca acesta”. Timpul avea să-i confirme pe deplin opinia, pe care, apreciază Ion Ianoşi, „nu ar fi cutezat s-o exprime mulţi ruşi şi la care confraţii occidentali aveau să ajungă mult mai târziu”. Dezlegat de obligaţie, Dostoievski îi oferă lui Nekrasov manuscrisul romanului „Adolescentul” (cu subtitlul „Însemnările unui tânăr”), care va şi apărea în „Otecestvennîie zapisk” începând chiar cu primul număr pe acel an al revistei. Ce competiţie! Se aflau, aşa-zicând, „în cursă”, cu termenul lui Grossman, doi titani, poate cei mai mari prozatori din toate timpurile, care scriau în aceeaşi limbă, cunoşteau aceeaşi realitate a Rusiei celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi, mai ales, aveau conştiinţa forţei ce venea din adâncurile culturii unui popor cu o mare istorie. „Crede cu entuziasm în poporul rus” – va spune Herzen despre Dostoievski. Aşa cum credea şi Tolstoi. Cei doi se raportează unul la celălalt, deşi nu s-au aflat niciodată faţă în faţă. După apariţia romanului „Război şi pace”, considerat de criticii vremii ca fiind „ceva nemaiauzit: o epopee în formele contemporane ale artei”, Dostoievski mărturisea că are intenţia de a scrie şi el o epopee de o asemenea anvergură. Titanul de la Iasnaia Poliana constituia pentru el, dacă nu chiar un model, cu siguranţă un reper catalizator la care se raporta. Ceea ce se poate vedea, de pildă, în „Amintiri din Casa Morţilor”, în care Dostoievski a creat – cum observa Herzen – fresce „à la Buonarroti”.