Stampe irlandeze la vreme de război

Clădirea ziarului „Belfast Telegraph“ îmi aduce aminte de intrarea într-o mină. Uriaşa hardughie cu câteva etaje e făcută din cărămidă roşie, care miroase acru a fum şi gudron. E ceva inospitalier încă de la intrare, poliţiştii te scotocesc de ţi se face lehamite şi ai senzaţia c-ai intrat într-un penitenciar. Colivia ascensorului zgâlţâie şi se vaită.

Pe culoarul unde se află biroul lui Malcome, redactorul de sport, se simte miros de plumb şi zinc. Mi se pare că oamenii aceştia lucrează împreună ca şi cum nu se ştiu. Trec unii pe lângă alţii şi nu se iau în seamă. Birourile, nişte cabine de vapor, îţi creează chiar impresia că eşti singur pe lume. Dar totul e de fapt altfel şi lucrul unui ziarist se leagă perfect de al celorlalţi. Peste tot e linişte, pentru că ţăcănitul maşinilor de scris, al celor de multiplicat, al telexurilor din pod, ce ţin legătură cu toată lumea, nu tulbură de fel liniştea, dimpotrivă. Harababură e doar în sala producţiei, unde ca la bursă toată lumea se agită. De aici se dau telefoane, aici se primesc apeluri, se dictează pentru stenografe şi dactilografe.

Toată lumea face ceva şi mai mult ca oriunde fiecare îl ignoră pe celălalt. La 11 fix la toate etajele, în toate odăile, se lasă treaba baltă spre a se bea ceai şi cafea. E ora breakfast-ului. Apoi toate sunt iar cum au fost. Ziarul „Belfast Telegraph“ apare de ani mulţi dimineaţa şi seara, în sute de mii de exemplare.

*

Castelul Carrikfergus. Zidirea din piatră tutunie seamănă cu o coroană austeră de rege barbar. Jur împrejur nu-i sârmă ghimpată şi nici nu se zăresc butoaie cu nisip. Asta poate pentru că construcţia e situată în afara Belfastului, puţin mai deoparte de frământările şi neliniştile de acolo. Nimic nu aminteşte în aşezarea aici de încercările prin care trec oamenii la Belfast şi în toată Irlanda de Nord. Casele din apropierea castelului, alcătuind parcă o prisacă, pesemne des zugrăvite, lucesc precum candelabrele. Pajiştile se tund în fiecare zi şi iarba mătăsoasă pare mereu lăcuită. Cei care bat la poarta castelului nu au parte de „bucuria“ scotocitului prin buzunare şi prin serviete.

Poarta e larg deschisă, iar gazdele lasă pentru câteva clipe chiar şi ceaiul de la ora, mereu aceeaşi, a breakfast-ului, pentru a-şi primi oaspeţii. Castelul, ridicat la 1210,  în care vreme de cinci sute şi ceva de ani n-a călcat picior de cuceritor, este un simbol al dârzeniei acestui popor şi, totodată, cum o spun fără emfază, dar cu mândrie nord-irlandezii, expresia dorinţei de pace şi linişte. Poate tocmai de asta până şi extremiştii protestanţi şi cei catolici ocolesc castelul Carrikfergus, castelul în care se înfăţişează muzeistic, gloria şi vitejia călărimii irlandeze.

E aici un istm de linişte şi pace. Ambarcaţiuni de tot felul dormitează ancorate lângă ziduri. Pe pajişti femei cu copii se prăjesc la soarele de culoarea gutuiului. Privindu-i şi lăsându-ţi apoi privirile pe marea neclintită, te cuprinde un dulce dor de infinit.