Stanţe londoneze de underground

Mai cu seamă odată cu seara, şi apoi cu noaptea, călătorii metroului par hăituiţi de cineva. Este în aerul acestor cuşti umblătoare, care se hurducă cumplit ca de friguri galbene, un pericol invizibil. Vagoanele sunt goale, lumina mai beată şi oamenii mai trişti şi mai singuri. Indiencele, pakistanezele şi malaiezienele, asiaticele, femeile cu oscioare fragile, puţine la trup, se ascund în şalurile care capătă cel puţin în imaginaţia mea o duritate de metal. Sunt fetele acelea necăjite, care mai ales spală vasele şi mătură prin hotelurile de mâna a treia, puzderia de hoteluri din preajma lui Air Terminal. O frică se cristalizează mereu în ochi şi parcă tot timpul le vine să o ia la fugă. Pe o altă banchetă moţăie un bărbat îmbrăcat ceva mai bine, cu geantă diplomatică, nichelată grozav. E sleit de puteri şi privirile lui nu mai comunică nimic. În faţă o tânără pereche, un băiat cioturos, cu părul încleiat şi o fată ou trupul din lut galben şi gros, dormitează unul pe umărul celuilalt. Când metroul se poticneşte la câte un macaz se aude clănţănind dantura lor sidefată. Ceva mai încolo zăresc un domn cu cilindru, ţanţoş şi o doamnă, un manechin dintr-o vitrină de pe Kensington sau Oxford Street. Mai mult ca sigur soţ şi soţie. Nu se uită nici măcar o clipă unul la altul. Fiecare pare să privească într-un alt loc şi totuşi nicăieri. O staţie de metrou. Se urcă un negru spătos. Parcă umblă pe catalige. Fluieră ceva. Se duce în faţă şi se propteşte de o bară metalică. Deodată îşi înghite fluierul. Obrazul se face şi mai mult de pământ şi ceva se opreşte în el. Nimeni nu scoate o vorbă, tuturor parcă le este frică să vorbească. Încă o staţie de metrou. S-a suit o englezoaică. Să aibă treizeci de ani, să nu-i aibă. E cioplită dintr-un bloc de sare limpede. Ţine strâns de braţ un mulatru bine făcut, cu un obraz bucălat de păpuşă, o păpuşă din acelea care se vând prin ţările unde n-a călcat vreodată picior de om de culoare. Şuşotesc. Din când în când englezoaica chicoteşte. Sună straniu, cum ai rupe nişte crengi uscate de brad. Încolo lumea tace şi atât.
*
Soho, ziua. O învălmăşire de oameni. Un bazar din Fanar. O lume care caută, tot caută şi nu găseşte ce vrea. Rar câte cineva merge agale. Până şi domnii cu cilindri, rătăciţi nu ştiu prin ce întâmplare pe aici, ies din cadenţa lor atât de exactă. Pe străzile înguste, nişte toiege dispuse într-un joc de cuburi, tot felul de tarabe cu verdeţuri şi altele de-ale câmpului, tarabe cu mărunţişuri şi câte şi mai câte. Negustorii, îmbrăcaţi în haine cu cadriluri, se dau parcă de ceasul morţii. Fac tot felul de mişcări inutile numai să-i prindă-n capcană pe muşteriii năzuroşi, care-s puşi mai mult pe colindat decât pe târguit. Mărfurile se ieftinesc sau se scumpesc de la o clipă la alta, după căutare şi după flerul vânzătorilor. În prăvălii, tot felul de lucruri claie peste grămadă, altfel decât în magazinele de pe marile artere comerciale ale Londrei, obositoare prin perfecţiunea lor.

Cerşetoria se emancipează la Londra. Imaginaţia celor în cauză e febrilă. Se caută mereu şi se găsesc lucruri care să şocheze sau să stârnească mila. Aceasta pentru că trecătorul londonez nu are timp şi nici chef să fie milos. El este prea năpădit de treburile şi grijile lui şi strada îl duce ca o apă, o apă năbădăioasă de primăvară şi nu-i prea dă timp să se uite în jurul lui. Tocmai de asta cerşetorii Londrei au renunţat la aşa zisele metode tradiţionale. Unii, dimpotrivă s-au întors la trecut şi s-au drapat în truveri. Am întâlnit pe străzile cele mari ale Londrei, la locuri de răscruce, în tuneluri de metrou, tineri frumoşi şi trişti, zdrăngănind din chitare. La picioare, în cutiile instrumentului, ceva bănet. Alteori, aveam senzaţia că strada pe care mă aflam era inundată de un detaşament de războinici scoţieni. Apoi descopeream adevărul, dădeam cu ochii de câte un cimpoier scoţian, îmbrăcat ca acasă la el, cu fustanelă cadrilată. Cântecul lui se ducea spre înălţimi, înnodând arcane deasupra clădirilor oraşului. Îndată din mâinile trecătorilor cădea un ban. Aceasta e cerşetoria duioşiei. Sunt însă mulţi, foarte mulţi cerşetori care folosesc violenţa, şocul. E vorba de cei care apar pe neaşteptate în faţa maşinilor şi nu se dau cu nici un chip deoparte până nu primesc măcar ceva. Disperarea duce la violenţă. Uneori cerşetorii dau peste un automobilist necruţător şi atunci cântecele cimpoierilor scoţieni capătă brusc accente funebre. Răsună Requiemul pentru un disperat.

Sursa foto: www.wikimedia.org