Ştiri din subteranul mâlos

 „Ăsta onirism, frate!”, exclama Lucian Alecsa într-un poem din volumul „Viaţă mahmură şi neagră”, tipărit în 2011. În fapt, poetul din Nord e printre ultimii mohicani ai onirismului căruia, în urmă cu mai bine de patruzeci de ani, Dumitru Ţepeneag îi căuta urmaşi; toate cărţile de poezie ale lui Lucian Alecsa se circumscriu paradigmei onirice, forţând, într-o logică firească, graniţele expresionismului: „Oraşul de gips” (1992), „Ars Apocalypsis” (1996), „Asupra căderii” (2002), „Deasupra căderii. A doua geneză” (2003), „Ţinutul Klarei” (2005), „Iluzionista Babette” (2008), „De veghe în lanul cu moroi” (2009) şi, acum în urmă, „Alzheimer, fratele meu geamăn” (Editura Charmides, 2013) reîncarcă o paradigmă lirică, iată, încă nedatată, ieşită din uz, dovedind o dată mai mult faptul că onirismul nu a fost un experiment fără continuare, un „incident” cum se întâmplă atâtea altele în lumea literaturii.

Lucian Alecsa nu trasează canale de comunicare şi nu lansează sugestii, nu construieşte punţi între real şi oniric, între ceea ce e dincolo de pragul vederii, de „streşina vederii”, cum spune în „Femeile” ori „O viaţă verde şi proaspătă” din cea mai recentă carte, în vis sau în coşmar şi ceea ce rămâne dincoace, la îndemâna simţurilor; poemul lui Lucian Alecsa transferă, teleportează cititorul brusc, brutal, direct în imaginarul poetului, între figurile şi faptele „de pe altă lume”, care se petrec acolo, în „iadul” fratelui geamăn, Alzheimer. În alte poetici, spaţiul oniric este o alternativă, zona compensatorie, tărâmul securizant - un refugiu din mâlul realului cenuşiu; la Lucian Alecsa, oniricul e o groapă a dejecţiilor, „unde colcăie în draci tot felul de lighioane anemice”, înfometate şi înfricoşătoare.

Acolo e Apocalipsa şi noua răstignire, templul se surpă şi cerul se cutremură „ca frisonat de-un trăsnet”, pulverizînd liniştea onirică, timpul e abolit în „ambuteiaje onirice”, se semnează un protocol al nefiinţei cu destinul, conform căruia fiinţa iese din istoria sa, aceea întinsă între cel de altădată care „cânta doar la suzetă” şi cel de acum, fratele geamăn al lui Alzheimer; fiinţa e cel fără chip şi soartă care înfige „ca un ţăruş de alamă” gândul sinuciderii în mintea geamănului pentru a se transfera printre neuronii isterici şi genuni, cu mii de scorpioni, o cioară moartă şi turme de „drăcuşori”: balsamul acestei fiinţei năruite pentru a căuta o nouă geneză e schizofrenia pură:

„Nimic nu-i mai balsamic decât schizofrenia pură/ în lumea în care peştii se hrănesc cu snoave şi poveşti/ iar curcubeie dive beau cu hectolitrii lapte cald din ţâţa humei/ prin staule aleargă pureci de oţel şi bezmetice jivine/ mirosind greţos a bălegar stătut şi-a levănţică arsă/ se ţipă-n draci prin minţile bebeluşilor sugari/ le este teamă ca nu cumva să se fi născut degeaba/ fără de ombilic astral şi hrană pe de-a moaca/ nimic nu-i mai plăcut decât să ai încă din faşă harta destinului viu colorată/ să ştii la ce să te aştepţi şi ce traseu te paşte/ să poţi ca de îndată să-ţi bagi picioarele în tot şi-n toate/ să te întorci de unde-ai plecat/ fără să-ţi pese de crizanteme ofilite sau de astre/ cu siguranţă, te va naşte o altă mamă peste/ vreo nouă luni de chinuri grele/ viaţa e asemenea unui rotisor la foc încins/ unde ţi se pârjolesc grav doar carnea macră şi pomeţii feţei/ de nu gândeşti prea mult ţi se topesc şi nervii/ mirosul de şorici pârlit la lampa cu benzină te poate chiar ucide/ în rest rămâi intact,/ nici urmă de căldură sau formol în nas/ doar simple adieri molatice prin ţesutul minţii/ cuvintele devin un fel de apă chioară bolborosind/ aievea idei fără substanţă/ e timpul să ne dezbrăcăm de viaţă şi de frica ei,/ să-i dăm cu flit de cum ne naştem/ e drept, onoarea noastră ţine şi de curaj, dar mai mult de moarte/ cât despre viaţă lasă-l pe dracu s-o îmbrace/ e ca un ghem de carne flască ţesut în ani lumină/ pe un gherghef de raze moarte şi mii de iluzii reciclate/ Adio, tu, tărâm al fricii, vreau cu neantul să împart acelaşi cuibuşor de aur/ să-mi strănute îngerii în ceafă şi să le fur direct din aripi zborul!” („Ca nişte melcişori de plumb”).

(Va urma)