Tezaurul lui Decebal (II)

 Tot astfel, în Hotarul zeilor regăsim aceleaşi raporturi tensionale între real şi fantastic, verosimil şi ficţional, logica acestei lumi şi realitatea lumii de dincolo; între personaje ale lumii de aici - minerii disponibilizaţi din Baia de Sus, inspectorul de poliţie Cristian Toma din Iaşi şi familia sa, Simion Pop, şeful secţiei de poliţie din orăşelul din Munţii Apuseni, mafioţii basarabeni Vlad Mihailovici şi Boris Godunov, ţapinarii de la firma „Pinforest”, zlătarii care caută, în fiecare an, câte un grăunte de aur prin pârâiele de munte - şi misterioasele personaje ale lumii de dincolo, Calistrat, paznicul, Ileana, domniţa, zeii de la Stânca Adevărului care „contemplă frumuseţea lumii din jur” şi, mai ales, vâlva muntelui, care păzeşte aurul din măruntaiele stâncilor.

 În primul roman, figura centrală era solomonarul lui Deceneu, în Hotarul zeilor, vâlva; sunt două simboluri cu o mare forţă de sugestie din mitologia noastră, la frontiera vremurilor, din altă unitate spaţiu-timp, pentru că nici solomonarul şi nici vâlva muntelui nu au „identitate”, întrucât vin din „Dacia hiperboreeană”; vâlva din Hotarul zeilor e, cum ne învaţă Dicţionarul, o „fiinţă fabuloasă din mitologia românească, de aspect feminin, umblând la miezul nopţii pe coame de dealuri, considerată curent un duh nefast multiplicabil”. Dan Tomorug îşi construieşte edificiul epic pe acest raport tensional între un „decor” realist, cu repere foarte precise - Baia de Sus e un „micuţ orăşel de munte, undeva, aproape de Deva”, la 770 de kilometri de Iaşi -, un peisaj social cunoscut (o zonă cu mineri şomeri din cauza minelor închise după 1990 şi cu poliţişti care stau mereu sub zodia logicii şi raţiunii) şi o realitate a fantasticului unde, lângă o toponimie misterioasă (Muntele cel Rău, Stânca Adevărului, Râpa Dracului, Lacul Negru, Pârâul Bolii), creşte o mitologie care îşi află rădăcinile în orizontul mito-poetic românesc.

Dan Tomorug face o documentare foarte minuţioasă; vâlva, protagonistul cărţii sale e, în fapt, vâlva băilor, care protejează băile aurifere din Munţii Apuseni, dar, în viziunea prozatorului, vâlva de pe Muntele cel Rău e un personaj malefic, ceaţă şi fum, ucide pe toţi cei care îi doresc aurul, nu poate fi ucisă de nimeni, nici măcar de gloanţele mafioţilor basarabeni, cu şcoală în Afganistan, poate fi ocolită câtă vreme va rămâne închisă undeva, definitiv, dar când este eliberată dintr-o întâmplare - aşa începe romanul lui Dan Tomorug -, ucide pe oricine se află în preajma sa, pe Muntele cel Rău.

O călătorie în timp şi o transfigurare a locurilor ne propune Dan Tomorug şi în Piatra Jidovului: harta misterioasă, scrijelită pe o foiţă de aur, care descrie traseul iniţiatic, prin cetăţile dacice, până la tezaurul lui Decebal este, în fapt, o hartă interioară, trecută prin imaginarul prozatorului, bine strunit, însă, de o documentare istorică fără fisură. Romanul pendulează mereu între legendă şi adevăr, descoperind adevărul din legende, explorând, deopotrivă, legendele pe care le-au creat chiar textele istoricilor de demult sau ale celor din trecutul recent pentru că, iată, protagoniştii romanului invocă, adesea, cercetările lui Nicolae Densuşianu, dar şi o carte precum Dacia hiperboreeană a lui Vasile Lovinescu. Profesorul de fizică Mihai Bucur, din Iaşi (protagonist şi al romanului Ktistai) şi arheologul Ioana Mureşan din Alba Iulia fac o vizită la ruinele castelului cardinalului Martinuzzi de la Vinţu de Jos, acolo găsesc o monedă din vremea lui Lisimach, rămasă după ce comoara a fost luată de tâlharii nea Ion, zis John, Calu, Bălosu şi Micuţul, dar şi un fragment dintr-o hartă pe care cardinalul de altădată va fi vrut să o folosească pentru a descoperi tezaurul lui Decebal, „ascuns de daci sub albia râului Strei, acel legendar Sargestos”.

De aici, din timpul real cei doi pătrund într-un timp mitologic; camere secrete, ascunzători, cifruri, mesaje criptate, mistere, galerii săpate de oamenii de demult în munţii Grădiştei şi în masivul Retezat, legenda Marelui Lup Alb al Daciei Libere, locurile magice de la cetăţile Costeşti, Blidaru, Feţele Albe şi sanctuarul lunar al zeiţei Bendis, apoi, de la Gugu, Muntele Ascuns, pădurea care se uită în sufletul călătorului, o lume veche mutată sub pământ şi sub piatră, cu acces doar pentru iniţiaţi prin peşteri şi caverne care se deschid şi se închid cu mecanisme din urmă cu mii de ani, reconstituiri cinematografice ale unui trecut misterios ce părea să fi luat cu el secretele în măruntaiele munţilor şi în praful istoriei (cum este aceea a ritualurilor dacice de la Costeşti ori a magiei din templul preoteselor zeiţei Bendis), explorări ample în istoria popoarelor antice, mai ales, a dacilor, pelasgilor, grecilor şi romanilor şi, totodată, o istorie a limbii, revalorizând sensuri ascunse ale cuvintelor, plecând chiar de la titlul cărţii: „În textele mitice se vorbeşte mult despre titani, giganţi şi uriaşii care au trăit la începuturile lumii, chiar şi Vechiul Testament aminteşte despre ei. Folclorul din lumea întreagă este plin de asemenea relatări despre fiinţe umanoide de mari dimensiuni care au populat planeta în vechime.

Din câte am citit şi văzut pe internet, au fost descoperite schelete umane ale căror dimensiuni măsoară trei, patru sau chiar cinci metri. La noi, în afară de uriaşi, se numesc troiani, novaci ori jidovi. În sensul despre care vorbesc eu acum, cuvântul «jidov» este un arhaism şi nu are înţelesul pe care i-l dăm noi astăzi, adică evreu în sens peiorativ. În trecut, «jidov» însemna gigant. Nu se referea însă la orice om de mari dimensiuni ci numai la cei ce aparţineau unei anumite populaţii mitologice, despre care se ştia din bătrâni că trecuseră pe pământurile noastre într-un trecut foarte îndepărtat. Sunt foarte multe toponime care amintesc de ei: masa jidovului, patul jidovului, piatra jidovului şi aşa mai departe. Toate sunt formaţiuni de dimensiuni impresionante pe care doar nişte fiinţe uriaşe le-ar fi putut modela": dintr-un trecut de dincolo de vreme vin în lumea lui Mihai Bucur semnale ale unei alte lumi care există acolo şi aşteaptă să o descoperim şi în acelaşi trecut se întorc cei de azi pentru că, ni se sugerează, apoi, se confirmă într-o anchetă a poliţiei, Ioana (Mureşan) nici nu figurează în vreo evidenţă a populaţiei; ea este Aiona, nemuritoarea preoteasă a zeiţei Bendis.

Dacă romanul lui Dan Tomorug are o teză, aceasta se referă la moştenirea dacică (cuvinte, locuri, toponime, cetăţi, obiecte, mitologie etc.), la istoria lor necunoscută, mereu neglijate de istorici, arheologi, lingvişti, ignorate sau „atribuite altor culturi”; „teza” lui Dan Tomorug nu are nimic în comun cu scrierile unor „exaltaţi” ori publicişti proveniţi din vechiul „protocronism” pentru că, în romanele sale, orice ipoteză care pleacă dintr-o legendă e verificată cu dovezile din textele istoricilor ori din descoperirile arheologilor. Trăim sub semnul trecutului? Viaţa noastră e dirijată de „cineva” sau de „ceva” care scapă logicii omului cartezian? Magie sau ştiinţă? Religie sau cercetări ştiinţifice? Sau ambele? Cât mister, lucruri fantastice, fiinţe de basm ascunde searbădă noastră existenţă de aici şi acum?

Cât adevăr se află în legendele despre Pietrele Doamnei, Panaghia sau despre locul numit Stănilele, Muntele cel Rău, Stânca Adevărului, Râpa Dracului, Lacul Negru, Pârâul Bolii, Baia de Sus, Costeşti, Blidaru, Feţele Albe, Muntele Ascuns? Sunt numai câteva din şirul lung al întrebărilor cu care Dan Tomorug îl tulbură pe „iubitul său cetitor”: o reţea densă de sensuri care se întinde din vremea pelasgilor, Vechiului Testament, a dacilor, până astăzi şi un autor care ne introduce într-o constelaţie simbolică, dar şi în istorie - istoria deloc sau puţin cunoscută, din afara manualelor care nu admit legenda, magia, basmul, ci doar faptele şi datele seci - ne propun romanele Ktistai, Hotarul zeilor şi Piatra Jidovului ale unui prozator singular în literatura noastră de azi.