Toate-s de necrezut în lumea asta

Cel mai recent roman al lui Vasile Popa Homiceanu, „Cronici din cetatea lumii” (Editura Limes, 2014) pare a alătura două texte sensibil diferite din punctul de vedere al strategiilor narative şi, mai ales, al nivelului estetic, al prelucrării materiei şi materialului epic. Cartea întâia, „Facerea”, se dezvoltă în perspectiva unui pact romanesc al verosimilităţii unei lumi arhetipale (re)asamblată după toate regulile narativităţii; iată formula sa: „Toate-s de necrezut în lumea asta, realitatea însăşi e o poveste”. Cartea a doua, „Conversiunea visului”, creşte conform unei reguli din alt film, dintr-o altă poveste care, spre deosebire de prima, se supune unui pact integral ficţional şi, mai cu seamă, se îndreaptă, pe calea fantasmagoricului, direct şi fără ocolişuri spre tabloidizare, asumând stilul fără stil al romanelor lejere de consum; deşi păstrează personaje şi o atmosferă la limita oniricului, a doua carte din „Cronici din cetatea lumii” nu se integrează în arhitectura celei dintâi; „Era ca într-o poveste, toţi se povesteau unul pe altul, şi era o încântare să-i auzi, ca atunci când te trezeşti din somn şi spui ce ai visat, şi nu-ţi aduci aminte tot, şi dai să umpli golurile cu smintelile minţii”: cartea a doua povesteşte smintelile minţii unor personaje care ies din vis, îl părăsesc pentru a repeta, într-o formulă parabolică, însăşi sminteala lumii din a doua jumătate a secolului trecut. Mai mult încă, „Facerea” reconstituie legăturile cu romanele anterioare ale lui Vasile Popa Homiceanu, cu „Zăpezile şi furia” îndeosebi, al cărui personaj-narator ştia bine că „numai în vis înfloresc cactuşii adevărului” şi, astfel, „noi trăim în vis, restul e convenţie”.

Acesta e spaţiul literar de identificare al lui Vasile Popa Homiceanu, unind gramatica onirismului, discursul îndrăgostit, cel poematic şi unul aproape naturalist, iar valoarea prozei sale, de o factură cu totul specială este dată de geneza reciprocă a teritoriului fiinţei interioare, „grota minţii” şi labirintul unui nesfârşit monolog interior, cu proiecţii maladive, inducţii parapsihice, angoase, tăcerea şi delirul paranoid al unei minţi diabolice cu orizontul mito-poetic din „cetatea” lumii: în transă, dar păstrând canonul prozei onirice - aceasta e formula câştigătoare a epicii lui Vasile Popa Homiceanu, aplicată şi în romanul recent, în prima sa carte. Altfel, „Cronici din cetatea lumii” nu merită să piardă pariul estetic din cauza ultimelor sale aproape două sute de pagini, cele din „Conversiunea visului”.

Între propoziţia care deschide romanul („Înainte de a trece veşnic în orbire, Vasile Isachie Chiric povestea păsărilor şi copiilor despre facerea lumii”) şi fraza care îl închide („Când orbii din sat s-au trezit, au văzut că Vasile Isachie Chiric seamănă leit cu calul său, alb, alb, şi se înalţă la cer, ca un înger, şi că nu e o realitate, aşa cum se vorbea din vechime, ci vine din poveste”), Vasile Popa Homiceanu spune povestea omului din poveste povestind păsărilor şi copiilor despre facerea lumii; Vasile Isachie Chiric vine din altă viaţă („venise pe lume cu ochii deschişi şi avea dinţii de lapte înmuguriţi când deschise gura şi reteză cu propriile gingii cordonul ombilical care-l lega de cealaltă viaţă”) pentru a spune celor din Homiceni cronica „Facerii”, începând chiar cu căderea îngerului la locul numit SubZmău. Prozatorul (re)vede acea lume prin văzul mistic al oamenilor dintr-un sat care păstrează intact fondul arhaic al orizontului mito-poetic, desprins, parcă, din povestirile populare culese de N. Cartojan; în chip semnificativ, momentul când se descoperă apa şi focul coincide cu acela al naşterii cronicarului acelei lumi, fixând povestea prin ceea ce aş numi o naraţiune cu avertizori, în felul aceleia din romanele lui Dumitru Radu Popescu.

Ţinta prozatorului este desluşirea schemei seculare a satului Homiceni, datând, iată, din vremea când „Biblia fusese scrisă în prima ei parte”: Homiceni şi locurile care îi delimitează hotarele - Poarta Ţărnii, Dealul cel Mare, Dealul Poienii, Schitul Orbului, Vatra Iazului, Coasta de la Ţigani, Coasta Morii, Valea Vîrtejului, Bulboana, Şapte Iazuri - desemnează, în fond, un model al lumii din timpul Facerii - „omphalos”, locul de unde începe lunga poveste a istoriei: „suntem un neam vechi”, spune un personaj, Ioanisie.

Naraţiunea se dezvoltă în basmele şi eresurile locului, relatând adesea despre lupta îngerului cu diavolul, dar şi în litera unor documente istorice (din arhive, olografe, depoziţii ale unor martori) şi a unor documente revelate, cum le spune naratorul, reiterând povestea de început a lui Cain şi Abel, într-o nouă facere: „Din conţinutul versetelor satanice, reiese clar că grădina Edenului a fost devastată pe timpul domnitorului Alexandru Moruzi, când Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai, dar nu de către Dumnezeu Tatăl, ci de însuşi domnitorul acesta, care luă chipul diavolului şi lovi în făpturile Domnului. Lucrurile erau neclare, pe atunci, dar Ioanisie îşi aminti de ziua aceea, când cei doi părinţi spirituali ai omenirii au fost loviţi cu bice de către arnăuţii domnitorului, la Poarta Ţărnii, fiind legaţi de răchita lui Ion Bogdan cu frânghii de aur, pentru că sfidau Legea (...) Pe trupul lor gol, Cei din Homiceni au citit tăria cumplitelor lovituri. Cei doi au tăcut mâlc, suportând chinurile unei noi faceri, aici, pe pământ, pentru că în Cer nu mai aveau loc de atâta prihană. Recunoşteau că traiul lor în grădina Raiului fusese mai mult o povară şi trebuia făcută schimbarea. Îşi doreau să-şi construiască o casă în pustiu şi să facă copii”.

Lumea din Homiceni, tânără în noua sa facere, îşi caută istoria, unind descălecatul lui Dragoş, la apa Moldovei, cu mitologia greacă şi biblicii patriarhi, într-un carusel al figurilor şi faptelor care sparge timpul, îl feliază, amestecând vremurile până la venirea Misionarului, cel care spune şi fixează legea nouă: moşia Homicenilor se împarte, vârsta de aur a păcii şi înţelegerii ia sfârşit, solomonarul le arată cum să găsească apa, iar alchimistul, în căutarea licorii care să întinerească oamenii, le descoperă alambicul pentru ţuică, sticla geamului, amnarul, cremenea şi iasca, carul, grădinile suspendate, ritualul magiei ancestrale din vremea când s-a scris Vechiul Testament şi Cartea de Hotărnicie care va împărţi satul „asemenea cerului”: timpul-epocă al romanului lui Vasile Popa Homiceanu e vremea de după începutul lucrării timpului, post istoria, în fond, când oamenii îşi re-prezintă teatral trecutul mitic („Era o încântare să-i vezi cum jucau scena potopului şi a izgonirii din rai, cu maximă fidelitate, iar scena păcatului originar strălucea prin veridicitate ludică şi naturalism epic. Spectacolul se mutase în fiece casă şi fiecare gospodar poseda în proprietate, acum, teatrul său”) pentru ca „istoricii să recunoască cum a evoluat omenirea, în ultimii cinci sute de ani”.

În cartea a doua, Vasile Popa Homiceanu iese din mitologie şi nu în folosul prozei sale, spunând, în „trendul” filmelor de consum şi al tabloidelor de azi, povestea surpării lumii, când „un lucru ciudat” se petrece în sângele oamenilor, instalându-se semnele Apocalipsei, cu personaje precum Demistofele şi Arhanghelul care, iată e „fratele Anticristului”. Textul pivotează în jurul temei lumii ca spectacol: un circ poposeşte în Homiceni, adunând în arena sa, într-o permanentă foşgăială, personaje şi figuri ale unui Bestiar şi mitologii „de uz propriu"”, cu numeroase corespondenţe, însă, în Biblie şi mitologiile antice, iar caruselul, mişcându-se, obsesiv, pe muzică de Bach ori Mozart, învîrte istoria recentă, nazismul, când copiii „au prins gustul sângelui” şi pictează „cârligătura”, al doilea război mondial, instalarea comunismului, a vremii Anticristului „cu chip de femeie”, foametea, cearta religiilor şi ideologiilor, confundând „pe Mithra cu Stalin şi pe Iisus cu Marele Orb”.

Proza lui Vasile Popa Homiceanu izbândeşte acolo unde intersectează orizontul mito-poetic, hrănindu-se din sursele lui bogate, inepuizabile.