Un „Giuseppe Prezzolini al nostru” (II)

O scrisoare adresată lui Călinescu sună astfel: „Mult Stimate şi Iubite Maestre! Consternată, redacţia îmi semnalează că aţi refuzat cronica pentru acest număr punând un veto colaborării Dv. până la publicarea poeziei pe care aţi transmis-o pentru numărul din 30 decembrie 1960. De n-aş fi grav bolnav, v-aş fi cerut îngăduinţa de a mă primi şi a vă expune pe larg dificultăţile pe care redacţia le întâmpină în publicarea acestor versuri; ele sunt considerate cu totul inaccesibile, dacă nu de-a dreptul ermetice, unele nume proprii evocate părând atât de stranii, încât inserează un «mesaj criptic». Enormitate!, veţi exclama şi, din punctul Dv. de vedere, pe bună dreptate. La o lectură mai puţin superficială, făcută de un cititor avizat, poezia nu este ermetică, şi nici măcar «dificultoasă».Vă rog, însă, să vă situaţi cât de cât în locul (şi locurile) Opiniei Publice care vă aşteaptă şi vă urmăreşte săptămânal, în paginile noastre, şi din care o parte, cel puţin, vă ia drept călăuză în ale artei şi literaturii, şi atunci veţi realiza exact dificultatea - reală pentru redacţia noastră - de a publica o poezie într-adevăr originală, valoroasă, însă doar pentru un cerc restrâns, inaccesibilă, deci, marii mase de cititori”.

Inspirată în retorica ei simpatică, dar şi relevantă în ceea ce priveşte iubirea neclintită faţă de Maestru, diplomaţia cu care George Ivaşcu ştia şi reuşea să-l ţină pe Călinescu „lipit” de revista ce o conducea, este şi această încheiere a unei epistole în care autorul „Cronicii optimistului” i se solicită anumite colaborări şi i se dă, totodată, deplina libertate de a decide asupra temelor şi formei textelor: „Nu e nimeni mai tare ca dv. la «Contemporanul», nici chiar umilul Dv. supus, G. Ivaşcu”.

Profesor universitar, critic şi istoric literar dar, în primul rând, diriguitor şi constructor de mari publicaţii care au marcat puternic cultura şi jurnalistica postbelică (a întemeiat şi a condus o vreme şi prestigiosul săptămânal de politică externă „Lumea”), George Ivaşcu a fost un creator de şcoală şi un descoperitor de talente, pe care le-a promovat şi le-a ocrotit.

Opera magna a lui George Ivaşcu este revista „Contemporanul”, seria 1955-1971. Într-un portret pe care i-l schiţam la moartea sa, în 1988, afirmam că, precum odinioară Iacob Negruzzi cu faimoasele „Convorbiri Literare”, George Ivaşcu ar fi putut intra cu colecţia revistei „Contemporanul” în braţe sub cupola celei mai selecte Academii de Litere. Acum, la 105 ani de la naşterea sa, n-am nici un motiv să-mi revizuiesc opinia.