Un destin simbol

 * 325 de ani de la moartea lui Miron Costin

În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, G. Călinescu pune totul într-o nouă mişcare şi într-o nouă ordine care te duc cu gândul, cum observa Alexandru Paleologu, la marile epopei. Mai ales în ceea ce priveşte literatura (şi cultura) noastră veche, care i se înfăţişează ca „un bloc de marmură în care stau încă nenăscuţi Eminescu şi Creangă, Caragiale şi Sadoveanu”. Încât fapta lui Călinescu ne apare ca fiind a unui întemeietor de mituri. De mituri fecunde. Graţie lui asistăm la marea geneză. Unghiul de privire este eminamente estetic, ceea ce, se ştie, a însemnat o adevărată revoluţie în istoriografia şi critica literară românească. Reliefând şi punând sub o lumină intensă valorile artistice ale literaturii noastre vechi, criticul aduce în scenă personajele principale, adică pe înşişi creatorii lor: Grigore Ureche, Ion Neculce, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Dosoftei, Constantin Cantacuzino, Antim Ivireanu. Despre aceştia şi despre mulţi alţii, Călinescu formulează propoziţii fundamentale, memorabile. Un exemplu definitoriu îl constituie şi capitolul consacrat lui Miron Costin. Contribuţia esenţială a celui ce a scris „Letopiseţul Ţării Moldovei”, „De neamul moldovenilor” şi poemul „Viaţa lumii” este în viziunea criticului sintaxa: „Cunoscător al limbii latine, el a desfăşurat-o în spiritul şi cu ajutorul limbii noastre, păstrându-i toate registrele şi toate fluierele. Cu el sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată, în stare de a exprima orice gând”. Călinescu remarcă şi arta portretistică a lui Miron Costin. În portretele acestuia „intră în măsuri egale simţul personalităţii şi ideea de destin”. Scriitor în toată puterea cuvântului, Miron Costin „observă sistematic, compune, şi ceea ce iese de sub pana lui este rodul unei arte. El are lunga respiraţie epică, simţul sublim al destinului uman, meşteşugul patetic de a se opri din când în când să răsufle de greutatea faptelor şi să le contemple de sus. Nu mai avem de-a face cu o cronică, ci cu desfăşurarea organică a unei epoci, în valuri mari, rostite şi susţinute cu expresii de popas şi trimitere. Descripţia e atentă, constructivă. Cronicarul are viziunea apocaliptică. Pagina în care descrie năvala lăcustelor este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura română, un măreţ episod dantesc”.

Într-o altă epistolă pe care i-o trimitea lui Alexandru Rosetti de la Iaşi, în timp ce elabora marea „Istorie”, Călinescu se pronunţa ferm că literatura română nu e de conceput fără Miron Costin. La rândul său, Vladimir Streinu va considera că el este „primul nostru mare clasic”. Un alt reputat specialist în literatura veche, Elvira Sorohan, constată: „Doi sunt, cu precădere, scriitorii din opera cărora au fost păstrate, în limbajul intelectual uzual, formulări memorabile: Costin şi Caragiale. Gravitatea cuvintelor celui dintâi e contracarată de miza comică din formulele caragialeşti. Coexistă în natura românului gravitatea şi zeflemeaua?”.

Ilustrul cărturar şi scriitor-artist sfârşea prin a fi decapitat la moşia sa de lângă Roman, din ordinul lui Constantin Cantemir. Tragicul fapt este pe deplin grăitor privind drama unei culturi. Dacă ar fi să tragem unele învăţăminte din ceea ce s-a întâmplat de atâtea ori în istoria românilor, chiar în cea mai recentă, ar presupune să admitem că Miron Costin a fost lichidat din înalte raţiuni politice. Asta ar însemna implicit că domnitorul analfabet, orbit de putere şi pradă intrigilor, a preferat o crimă unei erori politice. Miron Costin nu era însă numai om politic, cu importante demnităţi în stat, ci şi un făuritor de istorie şi de cultură naţională. De aceea G.Călinescu vedea în uciderea cronicarului un semn tragic al însuşi destinului culturii şi istoriei noastre. Ne-o dovedeşte şi un alt gest al său. În 1940, când legionarii îl ucid pe Nicolae Iorga, el ţine, la Universitatea din Iaşi, un curs despre Miron Costin.

Statuia din Iaşi a lui Miron Costin e o capodoperă a genului. O datorăm iniţiativei şi strădaniei unor mari personalităţi între care: Mihail Kogălniceanu, Alexandru Odobescu, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, V.A.Urechia, Vasile Pogor, Leon Negruzzi. Este opera sculptorului Wladimir C.Hegel. Piatra fundaţiei monumentului s-a pus la 12 iunie 1888, la baza lui fiind îngropate osemintele cronicarului şi ale fratelui său Velicico, aduse de la Barboşi-Roman unde Costineştii au fost executaţi în 1661. Nicolae Tonitza aprecia: „Cea mai reuşită statuie, din care s-au ridicat pe pământul ţării româneşti este, fără tăgadă, statuia cronicarului Miron Costin, din Iaşi. Esteţii sunt unanimi în această părere. Este cea mai reuşită, fiindcă îndeplineşte toate calităţile ce se cer unui monument public. E elocventă, fără să fie zbuciumată. E ireproşabilă ca forme anatomice şi ca proporţii. E ideal adaptată la un soclu cu o arhitectură pitorească şi cuminte. E documentat costumată. E expresivă şi sugestivă. Şi, mai cu seamă, e decorativă şi perfect încadrată în decorul înconjurător...”
Inaugurarea monumentului a avut loc la 30 septembrie 1888, în prezenţa a zece mii de participanţi, între care membrii delegaţiilor de studenţi din Bucovina şi Polonia. Au rostit discursuri Mihail Kogălniceanu, V.A.Urechia şi Vasile Pogor. După mai bine de un secol de la acel moment de înaltă emoţie patriotică, în hărmălaia postdecembristă, când bande de derbedei aşa-zişi revoluţionari şi-au bătut joc, nestingherite, de tot şi de toate din această ţară, inclusiv de morminte, pana din mâna lui Miron Costin, ce lunecase şuierând istoric în aerul înnobilat de clasici al Iaşilor, a fost smulsă şi a dispărut fără a mai putea fi recuperată. Un act de vandalism ce mi se pare emblematic pentru o epocă a demolărilor. Durerea cronicarului va fi întrecut-o cu mult pe cea suportată acum 325 de ani când capul i s-a prăvălit în ţărâna care îl ivise!