Vârtosul glumeţ

 Astfel i se spunea, în epocă, lui Ion Creangă şi tot astfel ar trebui să i se spună şi lui Ioan Groşan; poate că se şi întîmplă asta în boema clujeană şi bucureşteană, pe care o ilustrează, cu firească mândrie autorul atâtor poveşti, spuse şi scrise, care ne-au (mai) înveselit anii întunecaţi din vechiul, dar şi din noul regim. Am ştiut dintotdeauna, adică, de la începutul anilor '70, că în vârtosul glumeţ se ascunde un elegiac, acela din Poporul ilir, ultima proză-amintire a cărţii; trecerea din realul râsului bergsonian al unor cărţi precum „Jurnal de bordel”.

„Şcoala ludică”, „Judeţul Vaslui în NATO” sau „Un om din Est în textura amintirilor” din „Lumea ca literatură” (Editura Polirom, 2014) este, prin ea însăşi, semnificativă pentru că, iată, „farmecul oralităţii şi al imaginii lui care vorbeşte (interpretează - scrie Ioan Groşan într-o „Precizare” - se poate pierde iremediabil atunci când din tot spectacolul nu rămân decât vorbele transcrise”. Precizarea autorului are multe din notele celebrei „Prefeţe” a lui Ion Creangă la Amintirile sale, precum şi din fina ironie a scrisorilor către Titu Maiorescu, mai ales, astfel încât atunci cînd scrie că episoadele „fără nu ştiu ce pretenţii estetice sunt puse pe hîrtie exact aşa cum mă sfătuia amicul (Dan Mircea Cipariu - n.n.), doar cînd am avut chef”, Ioan Groşan e un alt Creangă care îi dădea de ştire lui Titu Maiorescu că „scrisul e treabă de gust, nu de silinţă”.

Scrise la şaizeci de ani, „la care cu chiu, cu vai ajungi, te simţi încă tânăr”, „Amintirile” lui Ioan Groşan cresc pe traseul acestei treceri de la spectacolul oralităţii şi înscenării de la masa chefului, cu asistenţa captivă în farmecul povestitorului-interpret, la vorbele tran-scrise la cealaltă masă, a scriitorului în singurătate; datate, unele, în curgerea unui jurnal în sincope, de la „anii '60” la 26 iunie 2013 (fiziologia autorului care nu-şi ascunde „lenea” şi risipa e departe de aceea a diaristului conştiincios, disciplinat, avar cu fiecare zi), amintirile din Lumea ca literatură nu fac excepţie de la scenariul cunoscut al textului subiectiv, cum îi spunea Tudor Vianu, „personal”, cum îl numeşte Philippe Lejeune.

Iar primul semn e utilizarea imperfectului - „26 iunie 2013, Timişoara. Stăteam la o terasă în centru şi savuram o bere locală nefiltrată, cînd urechea mi-a fost atrasă de vorbirea tare de la o masă alăturată”, astfel începe povestirea-amintire „Paraşutistul”, a cărui valoare în fluxul rememorării o defineşte Marcel Proust: „Mărturisesc că o anume utilizare a imperfectului indicativului - a acestui timp crud care ne prezintă viaţa ca pe ceva efemer, trecător, care, în momentul când trasează acţiunile noastre, le şi loveşte cu iluzia, le cufundă în trecut fără a ne lăsa, ca perfectul, consolarea pe care o oferă activitatea împlinită - a rămas pentru mine o sursă inepuizabilă de misterioase tristeţi”.

Dar Ioan Groşan se desface repede din pasta melancoliei şi a misterioaselor tristeţi pe care le aduce imperfectul, cum altădată, iarăşi, Ion Creangă – „Însă vai de omul care se ia pe gânduri. Uite cum te trage pe furiş apa la adânc, şi din veselia cea mai mare cazi deodată în uricioasa întristare! Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul”, scria humuleșteanul în „Amintiri din copilărie” -, pentru a se fixa în poveste, în umor şi într-un râs hohotitor care răsună în toate segmentele cărţii, de la scena cu doi beţivi la bufetul de lângă gara satului Mogoşeşti, amintind, iată, de „Cântăreaţa cheală” a lui E. Ionesco, până la episodul aterizării cu paraşuta într-o cireada la păscut, care îi „dovedeşte” că şeptelul , în „aşteptarea americanilor”, nutrea „sentimente antisovietice” ori până la partida de pescuit, în compania lui Ion Mureşan, la Mila 23 din „Cele şapte vorbe memorabile ale lui Ion Mureşan”.