Vârtosul glumeţ (II)

 Substanţa „Amintirilor” lui Ioan Groşan vine, în bună măsură, din lumea literaturii: protagoniştii acesteia sunt martorii creditabili, iar personajele sosesc dinspre periferie, de la frontierele acelei lumi.

Astfel, în „Poetul şi veterinarul”, Ion Mureșan e „martorul” întâmplării de tot hazul, al cărei personaj e Alexa Gavril Bâle, medic veterinar cu aspiraţii poetice; nunta lui George Ţâra e „creditată” de Radu G. Țeposu şi Augustin Frăţilă în „Dracula în doi”, cu întâmplări care certifică faptul că „din posteritatea unui personaj literar se mai pot face bani buni”; Silviu Hoişie, Marian Odangiu, Marius Ghica, Constantin Barbu, Szöcs Geza, Radu G. Țeposu şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, subsemnatul, pot depune mărturie despre adevărul amintirilor din vremea stagiului militar „la dracu'-n praznic, într-o unitate militară de infanterie-cercetare-diversiune, în comuna Corbu, din Dobrogea, la nord de Năvodari, nu departe de lacul Razelm”, în „Zece farfurii cu supă” (suplimentul la masă e aici întâmplarea logodnei lui Lucian Perţa, „omul cu cea mai mare energie vitală pe care l-am cunoscut”).

Ion Creangă şi I.L. Caragiale sunt „patronii” lui Ioan Groşan şi ai lumii sale; umorul şi satira acelora se regăsesc, în alt registru stilistic, fireşte, în toate prozele-amintiri din „Lumea ca literatură”, de la cele zece episoade cu titlul „Jeune comédien la Cannes”, datate „mai 1992”, când Ioan Groşan participă la prezentarea, în Festivalul de acolo, a filmului „Balanţa” al lui Lucian Pintilie (pentru cele douăzeci de secunde, cât apare în cadru, prozatorul e declarat „jeune comédien” şi „tânără speranţă a cinematografiei mondiale”, cu o poză mai mare decât acelea ale Maiei Morgenstern şi Răzvan Vasilescu: somnul pe plajă, noaptea, cu geanta diplomat sub cap şi „aventura” cu o scandinavă lesbiană sunt cireşele de pe tortul unor episoade memorabile) la cele patru secvenţe sub genericul „Eros în socialism”, cu întâmplări pline de acelaşi umor spumos, fermecător şi cu portretul de reţinut al mexicanei Maria Trinidad, lideră „troţkistă” a unei „Armate Revoluţionare”, formată din şapte militanţi chitiţi „să distrugă capitalismul” în Mexic. Într-o altă ordine, „Amintirile” lui Ioan Groşan depozitează personaje din alte cărţi (figura şi ideile unui „bun prieten”, evocat aici, au fost folosite pentru un personaj din romanul „Un om din Est”) şi anticipă alte viitoare poveşti (verişorul Gheorghe „e un personaj fascinant, care chiar ar merita o povestire, o «ficţiune»: un fel de Zorba-grecul maramureşean, capabil să savureze frumuseţea unui dezastru”), între „vorbăreţi” şi „contemplativi”, pe o scală de la umor la satiră, uneori, dintr-o librărie, selectându-şi autorul personajele şi „ficţiunile” sale verosimile.

Pe filiera Creangă hohoteşte umorul vârtosului glumeţ din „Amintiri”; dinspre Caragiale se aud distinct tonurile ascuţite ale satirei şi, mai ales, de acolo vine topos-ul ficţiunilor adevărate din „Lumea ca literatură”: cârciuma (terasa, barul, bodega, restaurantul) reprezintă locul unde se ţes textele, capătă identitate personajele şi vorbesc martorii care creditează întâmplările: bufetul de lângă gară („Cântăreaţa cheală. În Mogoşesti, Maramureş”), o terasă în centrul Timişoarei („Paraşutistul”), sufrageria „casei gigant” a sculptorului Ioan Marchiş („Poetul şi veterinarul”), motelul „Dracula” din Pasul Tihuţa („Dracula în doi”), barul şi recepţia pe un iaht la Cannes („Jeune comédien la Cannes”), o masă „boematică” şi un „chef livresc”, la restaurantul de lângă statuia lui Kogălniceanu („Ioan Buduca şi biftecul tartar”), Terasa din spatele Muzeului Literaturii din Bucureşti („Poporul ilir”) - acestea sunt spaţiile unde se nasc amintirile celui „încă tânăr” la şaizeci de ani. Acest tip de literatură îşi asociază, se ştie, lirismul, propriu demersului memorialistic însuşi.

În „Lumea ca literatură”, acesta se manifestă explicit în cele câteva portrete memorabile - Ioan Buduca, Ion Mureşan, Lucian Perţa, George Țâra, Stelian Moţiu -, al căror liant îl reprezintă prietenia, un cuvânt rar, astăzi. Şi tot în cheie lirică se citeşte ultimul text al cărţii, „Poporul ilir”, unde Ioan Groşan descrie o lume, a sa şi a noastră, în surpare: „N-am aflat niciodată de ce origine sunt ilirii. Nici n-am avut curiozitatea să mă uit pe internet, unde probabil scrie. Cert e că ei au cam dispărut din istorie. Şi nu pot să nu mă gândesc, amintindu-mi de acest episod, că, mutatis mutandis, la fel ca ilirii, dispărem, ne scurgem şi noi, încetişor, din viaţa aceasta. Iar Terasa Muzeului, dispărută şi ea, a fost, o bună bucată de vreme, chiar viaţa noastră”. Terasa (muzeului) literaturii, ca şi groapa literară şi artistică „La Distruşi” de la subsol se năruie, pe mesele „boematice” se aşază, întoarse, scaunele părăsite de cei plecaţi, din ce în ce mai mulţi, să citească la „Cenaclul din cer”. Cum se vede, nici măcar vârtosul glumeţ nu scapă de „uricioasa întristare”; lumea literaturii cuprinde pe toţi şi primeşte toate întâmplările.

Citeşte şi: Vârtosul glumeţ (I)