Businessul de aur al căutătorilor de apă

Chiar dacă pare ciudat, una dintre cele mai vechi şi mai cunoscute meserii, fântânăritul, nu există în Codul Ocupaţiilor * nici şcoli pentru fântânari nu sunt, nici măcar prevederi fiscale clare, munca lor fiind tarifată drept „alte servicii în construcţii” * meseria lor se fură, se învaţă din om în om şi poate şi de aceea celor cărora le-a intrat în sânge şi li s-a strecurat în suflet nu renunţă la a căuta apă * meşteşugul s-a transformat, în timp, într-o afacere profitabilă

În vechime, niciun fântânar nu pleca la lucru fără celebra nuieluşă de alun (uneori o cumpănă din lemn de corn), pe care o mai folosesc şi astăzi unii bătrâni. Ţineau post, se rugau Cerului să-i ajute şi plecau către locurile despre care credeau că vor găsi apă. Nuieluşa era ţinută cu degetele în dreptul inimii şi, dacă vibra, era semn că fântânarul a găsit apă. În timp, nuieluşa a lăsat loc ansei de cupru din radiestezie, folosită foarte mult şi astăzi. Povestea este frumoasă şi adevărată, iar meşteşugul şi-a urmat calea. În timp s-a modernizat şi s-a transformat într-o sursă foarte bună de venit.
Poveşti din adâncurile pământului
Constantin Oniu sau Ceacâru, aşa cum este cunoscut, este singurul fântânar din comuna Bosanci (judeţul Suceava). Scormoneşte pământul în căutarea apei de mai bine de 30 de ani, răstimp în care a zidit peste 500 de fântâni. „Am învăţat meseria de la un bătrân din sat, Vasile Nichifor, care are 80 de ani acum”, am aflat de la Ceacâru. Pe când era adolescent, a vrut să devină croitor şi a urmat o şcoală la Bucureşti. „Am profesat un an de zile şi apoi m-am întors la fântânile mele”, ne-a spus bărbatul. Ceacâru ştie mai toate secretele unei fântâni şi spune că este bine să se sape doar iarna, când pânza freatică este scăzută şi când temperaturile permit. „Iarna, pământul este îngheţat doar la suprafaţă, vreo 30 de centimetri, în rest se sapă bine”, ne-a spus fântânarul. El este unul dintre puţinii fântânari care lucrează doar după metoda tradiţională, nu foloseşte utilaje moderne. Nu a avut niciodată niciun accident, nici el, nici echipa lui de şase oameni. „Dacă eşti atent la semnele pământului nu ai cum să greşeşti”, este convins Constantin Oniu.

 

Fântâna e semnul gospodarilor
Mitică Turcu, din Vaslui, a prins drag de această meserie de când era copil, de la un unchi care i-a spus toate tainele. Cel mai important este să găseşti locul potrivit, iar fântânarii au secretele lor. Odinioară, o crenguţă de alun era suficientă. Acolo unde ramura se îndoia, era locul bun pentru fântână. Acum, se folosesc cumpene sau electrozi care ajută la depistarea celui mai bun loc. „Am avut şi peripeţii. Au fost fântâni la care am săpat greu, care ne-au luat mult timp, dar şi altele care au fost gata în doar câteva zile. În timp, deprinzi toate dichisurile, devine tot mai uşor”, povesteşte bărbatul.
Pentru cei de la ţară, fântâna de la poartă e semn că gospodăria este straşnică, din care nimeni nu pleacă însetat sau flămând.
În comuna nemţeană Dumbrava Roşie, oamenii îşi fac fântâni cu multă migală. Nea Petrică are în faţa porţii una ridicată de tatăl său în urmă cu 55 de ani şi doar de acolo bea apă. E îngrădită pentru siguranţă, însă poate lua apă oricine pofteşte, vecini sau trecători, căci asta a fost şi dorinţa tatălui atunci când a făcut fântâna. „Acum ne-am modernizat şi avem apă la robinet, dar ştiţi cum se spune, primul avantaj al modernizării e îmbolnăvirea mai rapidă. Cine se respectă şi vrea apă curată, bea apă din asta de adâncime. La mine vin să ia apă oameni bolnavi de rinichi pentru că e apă pură”, a completat nea Petrică.
Fântânile din satul Dumbrava sunt de adâncime medie, au cam 20-22 de metri. În satele vecine însă oamenii sunt nevoiţi să sape până la 40 de m. Cu mijloacele moderne e mai simplu, altădată însă pentru o astfel de fântână se muncea mult. De altfel, mulţi recunosc că în zona Neamţului sunt cele mai grele lucrări fiindcă este multă piatră.

 

Lipsurile legislative împiedică munca
Mulţi fântânari au ales metodele moderne, au utilaje cu care forează. Paul Balahur, din comuna ieşeană Sârca, sapă fântâni de vreo zece ani, după ce a renunţat la meseria sa de operator chimist de la Antibiotice. „La început am lucrat manual, aveam un fel de freză, apoi am apelat la utilaje. Apă este peste tot, noi o găsim în majoritatea lucrărilor de la prima încercare. Cea mai adâncă fântână pe care am construit-o are 30 de metri”, ne-a spus meşterul fântânar. O lucrare simplă, adică un puţ de şase metri, se poate încheia într-o zi şi costă în jur de 1.000 de lei. Tarifele sunt în funcţie de adâncime şi pleacă de la 100 de lei/metru de lucrare. În zonele de munte ajunge şi la 300 de lei/mp. Comenzi multe fiindcă oamenii vor să-şi modernizeze gospodăriile şi să aibă mereu apă curată. „La sate sunt foarte multe lucrări. Oamenii nu mai stau să care apă cu găleata, au puţ cu hidrofor în curte. Vor condiţii civilizate de trai”, a completat Paul Balahur. El are majoritatea lucrărilor în zona Neamţului, pe la Pipirig-Oglinzi, dar lucrează oriunde este solicitat: „Cel mai greu mi se pare în zona Bogdan Vodă, din Bacău. Totul ţine de teren, iar dacă e piatră multă şi mare, aşa cum am întâlnit la Vatra Dornei, e mai dificil, dar nu ne temem noi de asta”. Supărarea lui vine din piedicile puse de stat, care nu a clarificat deloc statutul acestor meseriaşi. Nu există şcoală de fântânari, deşi ar fi bună, nici prevederi clare în Codul Fiscal. „Noi avem structuri juridice, lucrări corect, dar când vine vorba despre încadrări fiscale se complică lucrurile. Serviciile mele sunt trecute la alte lucrări de construcţii. În acest mod e greu de cuantificat cât şi cum munceşti, mai bine vorba şi despre transport, şi despre materiale, şi despre surprizele din teren, sunt detalii care ridică probleme când lucrurile nu sunt clare”, a atras atenţia Paul Balahur.
Afacerile cu apa din adâncuri merg bine, iar fântânarii au cereri în toate perioadele anului, după cum spune Ioan Burlacu, unul dintre fântânarii Botoşani. „Noi suntem profesionişti şi o fântână cu 10-12 tuburi (un tub are o lungime de 80 cm – n.r.) o terminăm într-o zi pentru a putea face faţă tuturor comenzilor. Am o echipă foarte bună care lucrează aşa cum trebuie, oamenii nu beau, vin la timp la muncă”, a declarat Burlacu, dând glas unui of care îl macină demult: „este greu să dai de angajaţi serioşi care să-şi facă bine treaba pentru care sunt plătiţi”.
Dincolo de utilitatea practică, fântâna a fost întotdeauna simbol sacru al satului. La fântână se făceau slujbe pentru recolte bogate sau pentru ploaie, dar şi descântece. Despre apa din fântânile de la răspântii şi cele de la mănăstiri se credea că are puteri tămăduitoare. Despre cel ce dorea să facă o fântână şi nu mai dădea de apă se zicea că era om păcătos. Potrivit credinţei populare, celui care făcea fântână i se iertau păcatele şi până la nouă neamuri primea binecuvântare datorită acestei binefaceri.

Citeşte şi: Oamenii care au schimbat destinul Sucevei

Grupaj coordonat de Maura ANGHEL

Cum se face o fântână
La prima vedere, metoda de construire a unui puţ pare simplă, dar nu este deloc aşa. După ce a fost stabilit locul şi „căptuşeala” (asta în cazul în care nu se folosesc tuburi) vine partea cea mai dificilă – săpatul. Groapa trebuie să respecte conturul modului de căptuşire şi să fie cu 20-30cm mai largă decât exteriorul căptuşelii. Musai trebuie să fie asigurate şi marginile gropii fiindcă altfel malul se poate prăbuşi. În general, apa îşi face loc printr-un strat de pământ amestecat cu pietriş sau cu nisip. Când apare piatra s-ar putea ca apa să fie pe aproape – fie musteşte pe fundul gropii, fie apare în pereţii viitoarei fântâni. Lucrarea este gata când se trece de stratul de pietriş, iar pe fundul gropii rămâne doar un strat curat de pământ curat. „Când ajungem la pânza freatică, facem un cofraj din scânduri în groapă ca să nu avem probleme”, a explicat Constantin Oniu. La final, se aşează la baza fântânii un grilaj de lemn, pe care pune iar pietre. „Noi recomandăm să se pună pietre, pentru că astfel apa este filtrată mai bine”, a mai spus fântânarul.

„Înainte când se făcea o fântână tot satul punea umărul. Care era mai înstărit dădea bani, alţii aduceau boii ca să se care pietrele de la râu, alţii săpau. Cei care erau meseriaşi făceau treabă tare bună cu piatra. Erau pietre de la 5 la 15 kg cu care se zidea. Se aşezau cu partea îngustă spre faţă şi cu cea lată spre spate. Era muncă grea şi riscantă. Când ne apucam de lucru pentru o fântână mai întâi chemam preotul să binecuvânteze locul, abia apoi începeau săpăturile. Când totul era gata, venea din nou preotul ca să sfinţească fântâna şi numai atunci oamenii beau apă din ea. Nu se poate altfel, viaţa nu-i lucru de joacă” – Nea Petrică, fântânar din Dumbrava Roşie