Cine a distrus industria zahărului în Moldova

Una dintre cele mai mari şi mai profitabile ramuri ale economiei româneşti, industria zahărului, a ajuns doar o amintire amară pentru miile de muncitori de la fabricile din Moldova care s-au văzut şomeri după privatizări care nu au urmărit decât un singur lucru – distrugerea unui sector ce aducea bani frumoşi * nepăsarea, interesele străine, goana după banii obţinuţi uşor au făcut ca în Moldova să mai rămână o singură fabrică, din cele şase câte erau * este vorba despre Agrana Roman, unde mai lucrează 500 de oameni * în schimb, au rămas profitabile culturile de sfeclă de zahăr datorită subvenţiilor foarte mari * pentru fiecare hectare cultivat, ţăranii primesc 640 de euro anual

Prima fabrică de zahăr din Moldova a fost deschisă la Sascut, judeţul Bacău, de către familia Elias, al cărui moştenitor, Jacques Elias (de numele căruia se leagă Spitalul Elias din Bucureşti), a pus-o pe picioare în 1880. Zeci de ani, unitatea a hrănit aproape jumătate din localitatea băcăuană. Declinul a început după 1990, când au început să bată clopotele şi să anunţe falimentul. Privatizările făcute aiurea, interesele şi alte matrapazlâcuri au închis fabrica, din care nu au mai rămas nici măcar zidurile. Totul a fost pus la pământ.
Fabrica de la Bucecea, mutată în Germania
Acelaşi film de groază s-a turnat şi în judeţul Botoşani, la fabricile „Siretul” Bucecea şi „Zatrus” Truşeşti. Dacă prima a murit în 2003, fabrica de la Truşeşti a fost printre primele victime ale „capitalismului” românesc. Cristian Delibaş, directorul Direcţiei Agricole Botoşani, este de părere că fabricile au fost închise într-un mod ciudat. „Din informaţiile mele, neoficiale, fabrica de la Bucecea a fost dezmembrată de primii cumpărători şi reasamblată şurub cu şurub în Germania. La Truşeşti era singura fabrică din ţară în care se prelucra zahărul brun. Când au fost construite, cei care le-au proiectat nu aveau studii de fezabilitate ca astăzi, dar nu le-au construit întâmplător. Atât Siretul, cât şi Zatrus au fost construite lângă calea ferată, prima pe Valea Siretului, a doua în Lunca Prutului, zone favorabile pentru cultura sfeclei de zahăr”, a declarat Delibaş. Şeful Direcţiei Agricole este de părere că modul cum au „murit” cele două fabrici este ciudat, având în vedere importanţa lor pentru zonă, dar şi faptul că acum zahărul se produce doar în funcţie de anumite cote aprobate la nivel european.

„Zatrus”, prima victimă
Zece ani de viaţă, atât a avut fosta fabrică din Truşeşti, deşi procesa zilnic 1.000 de tone zilnic şi avea materie primă din belşug. Înfiinţată în 1986, a fost închisă din cauza unei erori tehnologice – pe vremea când director era Gheorghe Anton s-a folosit un combustibil de o calitate foarte proastă, care a produs daune. Cazul a ajuns în atenţia Poliţiei, care a extins ancheta la patronii a două firme din Ploieşti ce au livrat combustibilii de proastă calitate către „Zatrus” Truşeşti. Anii au trecut, dosarele au fost îngropate la Parchet, fabrica a adunat datorii mari la stat, a fost vândută pe bucăţi, iar noii proprietari nu au făcut decât să scoată utilajele şi să gajeze clădirile. În 2014, din fosta „Zatrus” a mai rămas doar terenul. „Pe locul fostei fabrici sunt acum două firme, una care face achiziţii de cereale şi alta care cumpără fier vechi”, a spus Mihai Puruhniuc, primarul comunei Truşeşti.
Monica Tatoiu a cumpărat fosta „Siretul” Bucecea
Din cunoscuta fabrică de zahăr de la Bucecea, construită în 1960 pe mai mult de 15 hectare, care ţinea în viaţă fosta comună devenită peste ani oraş, nu au mai rămas nici ruinele. După ce utilajele au fost vândute, hoţii de fier vechi au făcut ravagii şi au demolat totul.
Declinul a început în 1996, când „Siretul” Bucecea, condusă pe atunci de Radu Vatavu, a vândut câteva garnituri de vagoane cu zahăr unor firme din ţară în baza unor garanţii care constau în nişte imagini cu nişte clădiri. Neplata mărfurilor a atras o anchetă, în timpul căreia s-a constatat că toate clădirile din poze erau, de fapt, nişte grajduri dezafectate. Fabrica a fost ţepuită cu 3,5 miliarde lei vechi în 1997, o sumă colosală.
În timp s-a redus producţia, datoriile au crescut, iar Finanţele au executat silit fabrica. O firmă din Bucureşti, Interlink Energy, a cumpărat-o la jumătate de preţ, apoi proprietatea a ajuns la compania Flori Mob. După alte tranzacţii a ajuns la o firmă controlată de familia cunoscutei Monica Tatoiu. „Nu ştiu câţi ştiau ce au cumpărat, care era realitatea din teren. La un moment dat au ajuns nişte proprietari care au dat vreo 800.000 de euro, dar nu ştiau că au cumpărat nişte ruine. Acum nici acele ruine nu mai sunt. Totul a ajuns în posesia unei firme a doamnei Monica Tatoiu, iar acum noi executăm silit pentru datoriile către bugetul local şi preluăm terenul”, a spus Andron Ţâmpău, primarul oraşului Bucecea.
El spune că oamenii locului tânjesc după fosta fabrică de zahăr, care a asigurat bunăstarea în zonă. „Nu a mai rămas nimic. Tragem speranţa că până la urmă cei de la Consiliul Judeţean vor construi un parc industrial şi că vor veni fabrici care să angajeze oamenii”, a declarat Ţâmpău. S-a zvonit că ar putea veni japonezii de la Yazaki, pentru că zona dispune de apă, canalizare, gaz, este aproape de aeroportul de la Suceava, are acces la un drum european, dar nu s-a întâmplat nimic.
Pyretus Fălciu, ucisă de retrocedările funciare
În urmă cu mai bine de 20 de ani, în majoritatea gărilor din judeţul Vaslui cu greu se vedeau vagoanele de tren din cauza munţilor de sfeclă de zahăr care urmau a fi prelucrată la fabrica „Pyretus”. În 1995 a intrat într-un proces de privatizare care s-a încheiat cu închiderea societăţii şi vânzarea ei bucată cu bucată, unul dintre motive fiind şi retrocedările funciare. Ţăranii nu au mai cultivat sfeclă. „Am lucrat la fabrică, scoteam sfeclă până dădea zăpada uneori. Erau multe hectare cultivate şi era de muncă. Aveai şi tu zahăr, avea şi statul. Nu mai ştiu exact câte kilograme de zahăr primeam, dar ştiu că aveam în pod şi câte trei saci de rafie cu zahăr. Aşa era pe vremea aceea. După ce s-a dat pământul la oameni nu am mai auzit să se cultive sfeclă”, a spus Maria Creţu, din comuna Ştefan cel Mare.
La Botoşani, sfecla aduce bani buni
Şi totuşi, există zone unde sfecla rămâne o cultură profitabilă. În judeţul Botoşani, producţiile din acest an sunt mai bune decât pe vremea fabricilor de la Bucecea şi Truşeşti. În 1990, erau cultivate cu sfeclă de 9.710 hectare, iar în 1995 s-a atins un record, cu o suprafaţă de 10.206 hectare. În timp, suprafeţele s-au micşorat, ajungând, în 2014, la 1.928 hectare. Botoşănenii care cultivă sfecla sunt mulţumiţi de banii pe care îi câştigă. Loredan Buraga este unul dintre ei. „Anul acesta am cultivat 15 hectare cu sfeclă. Avantajele uriaşe ale acestei culturi este că ai piaţa de desfacere asigurată, că firma cu care faci contract îţi spune care este preţul de achiziţie cu un an înainte, aşa că ştii cum să-ţi dozezi costurile. Apoi, firma care îţi furnizează sămânţa îţi dă şi îngrăşămintele şi totul se plăteşte la recoltare. Când mergi la ei îţi opresc banii pe sămânţă şi pe îngrăşăminte şi îţi dau diferenţa care rămâne”, a spus Buraga. Pe lângă banii primiţi de la fabricile de procesare, fermierii mai primesc şi subvenţii. Pentru un hectar de teren cultivat cu sfeclă de zahăr se primeşte o subvenţie totală de 648 de euro, faţă de doar 140-160 euro la hectar la celelalte culturi.
Situaţia nu este la fel peste tot. În zona Paşcaniului, unde a existat celebra Nectarul, suprafeţele cultivat au scăzut foarte mult. „Încetul cu încetul, abia ajunsesem să adunăm minimul pentru a putea porni producţia de zahăr. Cheltuielile, în schimb, erau mari. Capacitatea fabricii era prea mare, suprafaţa imensă (peste 10 hectare cu tot cu centrala termică), consumul mare de energie şi, de ce să nu recunoaştem, hoţia... Toate acestea au dus la închiderea fabricii de zahăr de la Paşcani, dar şi a multora dintre celelalte”, a explicat Ioan Ignea, unul dintre operatorii de bază ai defunctei fabrici din Paşcani. Pentru el, data de 23 decembrie 2004 va rămâne una dintre cele mai importante zile din viaţa sa – a fost momentul în care a primit „ordonanţa” prin care i s-a încheiat cartea de muncă la Nectarul. „A fost o perioadă foarte frumoasă. Înainte de revoluţie, producţia era foarte mare. De exemplu, procesam 4.000 de tone în 24 de ore. Tot atunci, aveam stocuri imense – în siloz încăpeau aproximativ 27.000 tone, iar în magazie încă vreo 8.000. Îmi amintesc că se lucra destul de mult şi pentru export, prin '86 trimiteam în Franţa. Nimic nu se pierde într-o fabrică de zahăr. Aburul, de exemplu, era folosit pentru producerea de energie în unele fabrici. Noi făceam uneori şerbet, siropuri şi sucuri. Nu foarte multe, dar erau bune. Şi acum mai fac acasă şerbet!”, a zâmbit Ioan Ignea, unul dintre ultimii oameni care au plecat din Nectarul.

Din cele 6 fabrici din Moldova a mai rămas doar cea de la Roman, localitate unde istoria industriei zahărului a început în urmă cu mai bine de un secol. În anii 1885-1887 statul a concesionat o suprafaţă de teren de la râul Moldova până la şoseaua Roman-Cordun unei societăţi belgiene pentru construirea unei rafinării de zahăr, dar şi pentru cultivarea sfeclei.
Grupaj coordonat de Maura ANGHEL

Agrana Roman, singurul supravieţuitor
Fabrica de zahăr a fost fondată în anul 1900 cu investiţie belgiană (Societe Generale des Sucreries et Raffineries en Roumanie). Investiţia a contribuit la dezvoltarea agricolă şi economică a zonei. Se pare că primii muncitori şi ingineri l-au avut drept mentor chiar pe cel care a introdus cultura sfeclei de zahăr în România, savantul Ion Ionescu de la Brad.
Adaptându-se la creşterea cererii de zahăr de pe piaţa internă şi apoi externă, dar şi la evoluţia tehnologiei de producţie, unitatea s-a dezvoltat treptat. În 1923 capacitatea de producţie a fost dublată, iar din 1974 s-a ajuns la o producţie de 4.000 de tone pe zi. Înainte de Revoluţie în România existau 34 de fabrici de zahăr, din care astăzi mai există doar 4. Fabrica de la Roman ar fi putut avea aceeaşi soartă cu cele desfiinţate imediat după 1989, dacă nu ar fi fost investitorii austrieci de la Agrana.
Începutul acestui parteneriat a stat sub semnul hazardului. În 1971, Manfred Reiff, preşedintele Agrana, a vizitat pentru prima dată România ca membru al unei delegaţii a Ministerului Agriculturii şi a fost impresionat de ospitalitatea oamenilor şi de capacitea lor de muncă. În 1996 a revenit în România şi atunci s-a născut ideea investiţiei de la Roman. Acum fabrica are peste 500 de angajaţi şi o strategie ce vizează extinderea suprafeţelor cultivate cu sfeclă de zahăr, al fermierilor contractaţi şi al producţiei.

În România, zahărul se produce în regim de cote de producţie, fiecare societate având repartizată o cantitate care nu poate fi depăşită. Cotele naţionale de producţie au fost obţinute prin negocierea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană şi, ulterior, conform restructurării sectorului european al zahărului. România produce circa 104.000 tone de zahăr din sfeclă de zahăr, consumul anual naţional fiind de circa 550.000-600.000 tone de zahăr alb. Diferenţa dintre ce se produce în ţară şi consumul anual reprezintă importuri de zahăr alb din Uniunea Europeană.
Cota de producţie primită de ţara noastră este infim mai mică decât capacităţile reale, şi mai ales mult sub capacitatea de producţie existentă în ianuarie 1991. Capacitatea de rafinare a zahărului era în 1991 de 600.000-700.000 de tone iar România ar fi putut deveni un concurent important pe piaţa europeană.