Adevăratul pas spre normalitate

Cu toţii am auzit, în decursul ultimelor runde de alegeri, vorbindu-se despre revenirea la normalitate a României. Artiştii au compus chiar piese pe această temă, adoptate ca imnuri de către partidele politice, prin campaniile electorale. „Vreau o ţară ca afară”, „România, trezeşte-te!”, sunt doar câteva refrene care-mi vin acum în minte, dar care nu spun nimic concret, ci lucruri generale, simple, pe înţelesul tuturor, pentru cine are urechi s-audă.

Nu s-a întâmplat însă nimic din toate astea. Mai mult, am văzut în continuare parlamentari sfidând bunul simţ în încercarea de a fenta Justiţia şi de a-şi maximiza propriile privilegii. Am văzut aleşi care au ales calea oportunismului dus la extrem, schimbând partidele ca pe ciorapi, sub masca realizării „proiectelor comunităţii”. Dacă e să ne raportăm la ultimii zece ani, am văzut un preşedinte jucător care nu a ezitat nicio clipă să facă şi să desfacă majorităţi, să îngroape partide şi să deznoade alianţe, pentru satisfacerea orgoliului personal, în ciuda rolului de mediator prevăzut printre primele prerogative constituţionale. Nu în ultimul rând, ca ieşeni, am avut parte de obiective asumate unanim de clasa politică, dar repuse pe tapet doar în campaniile electorale şi nu la momentul negocierii bugetului în Parlament. Aşa ne-am pricopsit cu o autostradă-fantomă, pe care toată lumea o vrea, dar care costă mai mult decât cele din Germania ori cu Spitalul Regional de Urgenţe, care face acuşi şapte ani de la întocmirea studiilor de fezabilitate, doi ani de când s-a fixat amplasamentul, dar pentru care nu s-a săpat nici măcar primul hârleţ de pământ. Cine e vinovat de toate acestea? Preşedintele, parlamentarii, poate alegătorii care s-au lăsat prea uşor şi prea mult timp duşi cu zăhărelul?

Astăzi, revenirea la normalitate este clamată, culmea, inclusiv de perdanţii alegerilor prezidenţiale. Noul preşedinte ales este văzut ca un Mesia, ca un propovăduitor al unui nou stil de a face politică. Adică mai puţine vorbe, mai multe fapte. Căci, practic, asta aşteaptă românii de la primul om în stat, deşi, potrivit Constituţiei, el nu are, cum se spune, sarea şi cuţitul la îndemână, acestea aflându-se în mâna Guvernului. Cum va rezolva Klaus Iohannis această problemă? Devenind un nou preşedinte jucător şi continuând stilul distructiv promovat de Traian Băsescu de zece ani încoace? Sau, dimpotrivă, căutând să coabiteze cu Guvernul, dat fiind că acesta este tot rodul unor alegeri, ce-i drept, sub altă siglă şi cu oameni de altă coloratură politică la butoane?

Planul preşedintelui Iohannis de a atrage de partea sa o majoritate Parlamentară pentru a-şi pune în operă proiectele ar fi doar o soluţie de moment. În schimb, dacă alegerile parlamentare anticipate de anul viitor vor fi însoţite şi de modificarea Constituţiei, în sensul revenirii mandatului prezidenţial la patru ani, care să coincidă cu mandatul Legislativului, atunci vom putea vorbi despre o reaşezare a instituţiilor statului în matca lor normală. Altfel, ne vom chinui să facem alegeri din doi în doi ani, invocând o normalitate creată de traseişti politici, soluţii imorale şi coabitări contra naturii.