Am uitat să trăim...

 

Am citit deunăzi că românii ocupă un loc important într-o statistică a bolilor întocmită de UE. Suntem hipertensivi, suntem prea graşi, diabetul ne omoară, iar tuberculoza ne macină pe dinăuntru. Suntem printre cei mai depresivi europeni şi ţinem ocupate mai tot timpul paturile din spitalele de psihiatrie. Nu mai spun de cazurile de cancer şi de alte boli care ne bagă în mormânt. Vinovaţi sunt stresul şi sărăcia, adică ne omoară foamea şi grijile.

Aşa este şi nu-i nevoie să primim depeşă de la Bruxelles cum că stăm prost cu sănătatea. Se vede cu ochiul liber că românii au uitat să mai trăiască. Pe străzi vezi numai chipuri încrâncenate, oamenii vorbesc singuri, se ceartă cu duşmani reali sau închipuiţi, urlă prin tramvaie dacă nu au loc şi plâng în faţa bisericilor fiindcă Dumnezeu i-a uitat. E o fugă continuă după un loc de muncă, după salariu, după bani pentru ratele bancare, după un loc de parcare, după copii sau după mâncare. Trăim în luptă cu orice secundă, iar când clepsidra aproape s-a golit alergăm la medic, că noi nu mai avem putere să o mai întoarcem.

În tot zbuciumul ăsta cotidian am uitat să trăim. Am uitat să ne acordăm privilegiul clipelor de singurătate şi de răgaz, care ne pot oferi bucurii şi ne pot da viaţa înapoi. Viaţa este făcută din lucruri simple, noi le complicăm urându-ne unii pe alţii, înjurând guvernele, oamenii politici, pălmuindu-ne prietenii şi chinuindu-ne pe noi. Nici să petrecem nu mai ştim, am uitat de tihna adevărată a sărbătorilor creştine, a duminicilor molcome. Pe toate le-am înlocuit cu chefuri monstruoase, din care ieşim istoviţi, apoi ne amăgim că am trăit momente de bucurie, de relaxare.

Vremurile nu sunt bune şi asta se vede, dar chiar şi aşa ne putem face o viaţă frumoasă. Totul începe din noi şi luaţi-vă răgaz măcar câteva minute pe zi pentru un bilanţ personal – unde sunt, ce am făcut cu viaţa mea şi cum mi-ar plăcea să trăiesc, astea ar fi primele întrebări pe care să vi le adresaţi. Nu trebuie să găsiţi răspunsuri imediate, e destul să stăm de vorbă cu noi înşine. Dacă ne place cine suntem (nişte oameni trişti, nevrotici, bolnavi, săraci?), mergem mai departe. Dacă nu, este nevoie de un reset. „Avem obligaţii”, veţi striga, “nu avem timp să medităm”. Aşa este, dar după ce ne îndeplinim sarcinile, n-ar fi rău să lucrăm şi pentru noi şi vă asigur că locul ăsta de muncă vă aduce mult mai multe satisfacţii.

Bucuria apare cu fiecare strat de zgură pe care reuşim să-l aruncăm din suflet, cu fiecare tristeţe ori furie la care am renunţat în schimbul unui zâmbet. Răutăţii i se răspunde cu răutate şi atât timp cât nu vom învăţa să căutăm ce-i mai bun în fiecare dintre noi nu vom trăi vremuri mai bune. Nu putem influenţa politicile monetare mondiale, nu putem anticipa efectele strategiilor decise de mai-marii lumii, dar putem trăi frumos noi cu noi, în primul rând. Cum? Clarificându-ne obiectivele, lămurindu-ne pe ce drum dorim să mergem, ambiţionându-ne să ne vedem planurile îndeplinite fără a-i afecta pe cei lângă care trăim şi respectându-i pe cei din jur.

Psihologia pozitivă nu este doar o noţiune de studiu, ci are aplicaţii dincolo de manual, iar efectele se pot vedea în statisticile medicilor. Bucuria şi fericirea se învaţă, iar urmările lecţiilor le găsim într-o viaţă mai bună. În definitiv, crize au mai fost şi au trecut, războaiele s-au cam terminat (doar cele ale nervilor mai fac victime), foametea este încă departe, cozile la carne, lapte şi pâine s-au dus, de ce să ne chinuim în depresii şi boli? Inimile pot creşte şi din motive legate de împliniri, nu doar din cauza stresului şi hipertensiunii, iar atunci putem arunca pe foc stastisticile medicilor. Nimeni nu ne poate împiedica să zâmbim, chiar şi pe timp de criză.

Maura Anghel