Avem o ţară minunată. Cum să o urâţim şi stricăm cât mai tare şi mai repede (I)

Voiam, iniţial, să scriu că avem o ţară frumoasă. Dar acest adjectiv mi s-a părut cu totul insuficient, cu totul palid pentru a zugrăvi, în întregime şi cât mai convingător, realitatea care ne înconjoară. Şi pe care, din obişnuinţă, nici nu o vedem la adevăratele ei dimensiuni, la adevărata ei importanţă şi adevărata ei valoare.
Încă perioada interbelică, ţara noastră era renumită pentru frumuseţe şi, tocmai de aceea, supranumită „Mica Elveţie” – după cum capitala ei era considerată, cel puţin din punct de vedere estetic, „Micul Paris”. Şi trimiterea la Ţara cantoanelor se cuvine a fi catalogată ca făcând referire doar la zona montană; România a avut – şi mai are! – bijuterii – unicate precum Bucovina, Maramureşul, Delta Dunării, sau bijuterii - potenţiale precum Litoralul Mării Negre.
Să lăsăm, însă, în urmă trecutul şi să ajungem la prezent. Când prestigioasa publicaţie „Financial Times” scrie că „prin comparaţie cu pădurea carpatică, Elveţia este o grădină”; când televiziunea franceză TV5 realizează un reportaj de promovare a frumuseţilor ţării noastre, sugestiv intitulat „România – un surâs venit din Est”. Iar exemplele în presa străină sunt mult mai multe, dar vă propun să trecem la un alt nivel, acela al vârfului aristocraţiei/monarhiei britanice, reamintind că prinţul moştenitor Charles a cumpărat şi renovat mai multe proprietăţi în România., pe care le şi o vizitează în fiecare an. Însă nu s-a mulţumit cu atât, ci a devenit, spre onoarea noastră, cel mai bun ambasador al ţării noastre, făcând publice afirmaţii precum „România este ultimul colţ în Europa unde mai vezi un interes real faţă de păstrarea bogăţiilor naturale pentru generaţiile viitoare...”, sau că „într-un anume fel, Transilvania deţine cheia salvării planetei”, ori că (cu toată modestia, gând la gând cu mine) „România este o ţară minunată; aici trăiesc oameni remarcabili, care nu se dau bătuţi...iar Munţii Carpaţi sunt o comoară nepreţuită, într-un continent care de mult şi-a pierdut frumuseţile naturale sălbatice.”. Practic, ca orice englez, prinţul ne şi consiliază, militând pentru interzicerea tăierilor de păduri, dar dând chiar şi sfaturi mai aplicate, extrem de bine argumentate. „Nu poţi opri dezvoltarea, dar cheia este că lucrezi, pe cât posibil, cu localnicii care, în nouă cazuri din zece, şi-n toată lumea este la fel, nu vor să vadă mediul distrus”, subliniind, de natură a ne pune pe gînduri, că „poate oamenii nu văd, dar ţara aceasta este minunată”.
Că unii oameni nu văd sau se fac a nu vedea, rămâne de lămurit. În schimb, că unii oameni – din păcate cu complicitatea autorităţilor, sau, cel puţin, cu acceptul lor tacit (nu ştiu dacă şi nemotivat material) – fac tot posibilul pentru a urâţi şi strica toate minunile e ceva de domeniul evidenţei incontestabile.
Mâine, doar 3 exemple de pe o listă şi aşa prea lungă şi care sporeşte cu fiecare zi. Până mâine, să nu uităm că, la fiecare 24 de ore, cel puţin 5,5 hectare de pădure sunt „rase” şi exportate! Asta în condiţiile în care Norvegia a interzis cu totul tăierile, iar până şi Albania le-a suspendat pentru un deceniu...