Blestemul lui Cireşar

Nu ştiu cum se face, dar în fiecare an, pe vremea asta, auzi agricultorii lamentându-se. Ba că producţia e compromisă total, ba că e secetă, ba că ultimul şuvoi de ploaie, ăla firav de acu` vreo câteva zile, le-a stricat cine ştie ce cultură care, altfel, se anunţa una record. Un sâmbure de adevăr este şi în această poveste, căci specialiştii în agricultură şi meteorologii ştiu ei ce zic, atunci când afirmă că două luni de secetă nu pot fi spălate cu o ploaie de o zi, nici măcar de o săptămână. Dincolo de plângăceala continuă însă, nu vezi nimic concret. Numai „Evenimentul Regional al Moldovei” a semnalat, în câteva materiale publicate în această lună, care sunt, de fapt, cauzele situaţiei catastrofale a agriculturii, dincolo de seceta care, între noi fie vorba, nu e de azi de ieri, scenariul repetându-se an de an.
Sistemele de irigaţii ale judeţului Iaşi, spre exemplu, sunt la pământ, deşi, odată reactivate, ar putea reprezenta o brumă de speranţă pentru revigorarea economiei Iaşului. O încercare timidă a responsabililor guvernamentali a fost făcută la Moreni, la o aruncătură de băţ de Iaşi, unde, după 25 de ani, au fost repuse în funcţiune instalaţiile de pompare a apei în canalele de irigaţii construite pe vremea răposatului Ceuşescu. Întâmplarea face ca subsemnatul, care şi-a petrecut vacanţele în zona Prisăcaniului, de care ţine şi localitatea cu pricina, să-şi amintească de culturile de legume şi de ceapiştii care în perioada asta nu-şi vedeau capul de treabă, fără să se plângă nici de uscăciunea verii, nici de ploile sau grindina din aprilie. Iar de acolo, plecau camioanele cu legume spre aprozarele Iaşului sau spre fostele ILF-uri, pentru a fi prelucrate în fabricile de conserve. Astăzi însă, cu Prutul şi Jijia la doi paşi, ne plângem de secetă. La doar o zi de la deschiderea pompelor de la Moreni, Prefectura a decis închiderea lor. Iar explicaţia e una simplă şi, totodată, pragmatică: nu mai are cine să folosească apa de irigat, canalele pline ochi devenind, cel mult, loc de scăldat sau atracţie pentru pescari, care speră să dea lovitura cu vreo lostriţă de Prut.
Tot la o aruncătură de băţ de Iaşi, un alt brand al Iaşului îşi dă duhul. E vorba de comuna Comarna, cu ai săi vestiţi cireşari, care, culmea, nu se plâng nici de secetă, nici de vreo altă calamitate, ci de… supraproducţie.
Preferate până nu demult de ruşi şi alte naţii care apreciază calitatea, cireşele de Comarna rup astăzi crengile pomilor, în urma embargoului economic instituit Rusiei, dar şi din cauza samsarilor, care, vezi, doamne, oferă preţuri mici. Îi înţelegi şi pe producători că nu vor să-şi dea marfa pe nimic, dar parcă nici să spui cu cinism că mai bine o arunci decât să nu-ţi scoţi toţi banii, parcă sună a blestem la adresa darnicului Cireşar.
Sunt doar două exemple care arată harul românului de a da vina pe oricine şi pe orice, mai puţin pe propria neputinţă. E aceeaşi poveste cu a sinistraţilor care an de an îşi construiesc case în albia râurilor, iar apoi se plâng că le-au fost luate de ape. Cine îi opreşte pe aceşti oameni să se asocieze între ei, pentru pune la punct un sistem de irigaţii? La fel, cine-i opreşte pe producătorii de cireşe, de mere, de orice, să se asocieze pentru construirea sau închirierea unor depozite acătării, în aşteptarea preţului corect? Estimp, autorităţile, de la primari la prefect şi subprefect, emit rapoarte şi avertizări, se dau peste cap cu programe gen „Fabricat în Iaşi”, când ar putea căuta ei înşişi nişte pieţe de desfacere sau curăţarea celor existente de samsari şi producători de portocale şi banane. Iar la toamnă, vom culege cu toţii ce-am semănat: adică promisiuni şi lamentări.