Când vin minunile?

 „Am nevoie de o minune”! Câţi dintre noi nu spunem asta, când găsim uşile închise în gândurile noastre sau ale celor de lângă noi? Dar minunile vin când vin, vin dintr-o privire, dintr-un fleac, dintr-o picătură care umple paharul.

Minunile vin din disperare. Deseori vin cu trenul şi nici măcar nu au nevoie de bilet la clasa I. Când vin, vin! Ca şi nenorocirile, ca fatalitatea ori „ceasul cel rău”. Uneori, minunile apar după ani de frământări. Sufletul omului este ca aluatul de pâine: poţi să ai şi făină, şi drojdie, şi sare, şi zahar, dar dacă adie vântul cel rece peste toată îmbinarea aceasta de ingrediente, oricât de corectă, aşteptarea poate fi zadarnică. Dacă nu crezi în minuni, e mai simplu. Nu aştepţi. Iar minunile, presupunând că ele sunt pentru toată lumea, trec pe lângă tine. Poţi chiar să ai orgoliul că, instruindu-ţi mintea prin şcoli, printre cărţi şi oameni învăţaţi, minunile sunt idei iscate în propria cutie craniană, pe care ai „mobilat-o” la timp.

Când una dintre bunicile mele vorbea despre o persoană că se zbate prea tare încercând să realizeze ceva, spunea: „Doar n-o să poarte două cămeşi! Tot una o să poarte!”. Pe atunci eram copil, mă gândeam că tata are mai multe cămăşi în şifonier şi eram convinsă că bunica nu înţelege cum evoluează lumea. Mulţi ani mai târziu, am realizat că vorba aceasta nu era despre haine, nu era despre lucruri, ci mai curând despre gândul omului, care vrea mereu mai mult.

Ani la rând, am privit spre pelerinii care aşteaptă zeci de ore ca să ajungă la racla Sfintei Parascheva. M-au încercat sentimente contradictorii. Au fost momente în care m-am simţit lipsită de voinţă şi nerecunoscătoare. Au fost ani în care m-a înduioşat credinţa lor, şi ani în care m-a „trăsnit” realismul şi am analizat, pur şi simplu, cum sunt îmbrăcaţi, care dintre ei râd, care par trişti, câţi poartă cu ei cârje, câţi vorbesc la telefon, câţi se ceartă, dându-şi coate.

În alţi ani, nu vedeam decât copiii înfriguraţi şi mi-aş fi dorit ca autorităţile să le interzică părinţilor să-i ţină în ploaie. Dar, între timp, am cunoscut oameni care şi-au găsit speranţa acolo. Chiar dacă nu i-am înţeles, m-am bucurat pentru ei. Chiar dacă nu am crezut, le-am admirat credinţa. Am înţeles că adesea oamenii poartă cu ei gânduri prea grele ca să le aşeze singuri în ordine, că în spatele gândurilor există boli, că în spatele bolilor se cuibăreşte răzvrătirea, iar dincolo de răzvrătire creşte deznădejdea. Sunt etape întregi în care nu ştim „ce e aia deznădejde”, la fel cum sunt etape în care ne hrănim din ea. 

Dacă într-o zi iese soarele şi simţi că umerii ţi se îndreaptă, e posibil să fii meteo dependent sau... să fi trăit o minune. Dacă vei plasa totul pe seama condiţiilor meteo, te vei uita seară de seară, cu nerăbdare, la televizor, să vezi „ce mai zice Busu” despre vremea de mâine. Dacă însă vei aşeza lucrurile sub semnul unei minuni, va fi de ajuns să te uiţi spre cer, fără să fii întrerupt de vreo pauză publicitară. Aceasta e lecţia pe care o învăţ, în fiecare an altfel, de la sutele de mii de pelerini ajunşi la Iaşi.