Centrul Iaşului poate fi salvat. Dacă se vrea!

Scriam, în precedentele două editoriale, despre cele făcute la Iaşi în zona pasajelor sub şi supraterane, ca şi despre proiectele din acest domeniu, exprimându-mi oarece rezerve privind materializarea lor, date fiind a)experienţele anterioare, b) dependenţa, aproape sută la sută, de câştigarea unor concursuri şi venirea unor bani europeni, ceea ce e un fel de a vinde pielea ursului din pădure şi c) „last, but not least”, cum zic cei tocmai auto-expulzaţi din UE, unele dintre proiecte par a ţine de utopie. Şi făceam (fac în continuare) un apel la canalizarea atenţiei, energiilor şi a fondurilor întru rezolvarea problemelor cu adevărat importante, promiţând să relev una dintre acestea, ceea ce şi se va întâmpla în rândurile ce urmează.
Conform celor apărute în presă de-a lungul timpului, „între Copou şi Palatul Culturii, cuprinzând zona centrală, sunt pământuri macroporice, sensibile la apă (...) principala cauză a afectării clădirilor din Iaşi (inclusiv a monumentelor, n.m., D.O.), o reprezintă tipul de sol pe care se găseşte Iaşul”; „suprafeţele cu hazard seismic crescut sunt localizate în zone precum Piaţa Unirii, Primărie, Teatrul Naţional, Filarmonică, str. Anastasie Panu (...) riscul cel mai mare fiind înregistrat acolo unde fenomenul de amplificare a undelor seismice este cauzat de structurile predispuse la lichefiere, existenţa pânzei freatice şi zonele cu nisip aflat sub presiune”.
Cele trei clădiri-monumente menţionate mai sus, ca şi Palatul Culturii (încadrat cândva în clasa I de risc seismic) ar putea fi protejate, salvate, şi chiar ar trebui, reprezentând pagini de istorie, cultură, civilizaţie şi fiind emblematice pentru oraş.
Doar două mutări ar fi necesare. Nu simple, nu ieftine, nu care să nu genereze, cu siguranţă, controverse, ba chiar proteste.
Dacă luăm lucrurile în ordinea inversă a importanţei şi dificultăţilor, prima mutare ar consta în desfiinţarea parcărilor situate în imediata apropiere a obiectivelor amintite şi transformarea unei zone centrale cât mai mari într-una exclusiv pietonală, eliminându-se, astfel, supraîncărcarea solului şi crearea unor tensiuni suplimentare.
A doua e ceva mai complicată şi complexă, dar, atenţie, a fost gândită, din grijă faţă de monumentele Iaşului, încă înainte de 1990! Este vorba de devierea liniilor de tramvai. Cele care vin dinspre Gară ar trebui să urce spre Fundaţie, având, apoi, traseu comun cu cele care coboară din Copou, pe bulevardul Independenţei. La un moment dat, unele s-ar îndrepta spre Tătăraşi (există proiecte vizând un pasaj spre acest cartier), mai apoi, altele spre Bucşinescu şi T. Vladimirescu, iar cele din urmă ar coborî, din faţa Halei Centrale, pe str. Sf. Lazăr, ajungând ulterior în Podu Roş.
Varianta privind mutarea circulaţiei tramvaielor pe Independenţei este luată în calcul de către edili, dar numai ea, fără „nodul” de pe Arcu şi devierea pe str. Sf. Lazăr, nu ar rezolva problema în ansamblu. Or, foarte obiectiv discutând, este o problemă de aşa însemnătate, încât musai trebuie rezolvată!