Cine are bătrâni să nu-i uite...

 

Nu ştiu care să fi fost momentul în care m-am gândit la vârsta pletelor albe şi a ridurilor bonome, dar ştiu că m-a cuprins o spaimă de nedescris – ce voi face eu când anii mă vor împovăra, când sănătatea nu mă va mai ajuta şi când dorul de cei dragi va fi tovarăşul singurătăţii? Cum ce îmi voi umple zilele şi cum voi trăi din bruma de bani trimisă de stat prin intermediul cuponului de pensie?

Citeşte şi Picături de credinţă

Spaimele n-au venit pe un loc gol şi au fost alimentate de ceea ce văd în jur zi de zi – oameni în vârstă, care şi-ar dori să mai fie utili şi de care, din păcate, nimeni nu pare să aibă nevoie. Îi văd coborând cu grijă din tramvaiul ce opreşte la colţul pieţei, îi aud vorbind despre vieţile lor la rând la medicamente, îi simt cât de mult se bucură când se întâlnesc la biserică cu vreun amic, îi strâng în braţe atunci când mă caută să-mi ofere cât un dar simbolic pentru vreun ajutor. Mă uit la ei şi îmi amintesc de bunicii mei care, la vârsta lor, nu erau neapărat mai sănătoşi, dar parcă erau mai fericiţi. Se bucurau ori de câte ori ne vedeau în vacanţă, alergau cu braţele deschise către porţile pe care le trânteam când intram în goană în curtea în care ştiam că ne aşteaptă o lume fermecată. La bunici nu erau teme, televizorul mergea cât voiam noi (oricum nu erau programe, deci abuzurile erau excluse), casetofonul urla cât era ziua de lungă fără să se supere niciun vecin, juliturile din genunchi nu mai apucau să prindă coajă, iar timpul se măsura mult prea repede. Şi pentru noi, care nu ştiam când a trecut vacanţa, şi pentru ei, care ar fi vrut să ţintuiască orele de poarta pe care plecăm mult mai devreme decât şi-ar fi dorit. Când nu le eram în preajmă le ţineau de urât amintirile şi îşi petreceau ziua prin gospodărie. Aveau ocupaţie, lumea avea nevoie de ei, se ştiau utili şi se simţeau apreciaţi pentru ceea ce făceau.

 

Citeşte şi Gaudeamus igitur, dacă poţi

 

Pe măsură ce anii au trecut şi bunicii s-au mutat în albumele cu fotografii s-au schimbat şi privirile pe care le-am zărit la bătrâneii din jurul meu. Am văzut mulţi ochi înlăcrimaţi de dorul copiilor plecaţi peste hotare, am văzut candele aprinse cu mâini tremurânde şi multă, prea multă tristeţe venită dintr-un sentiment al inutilităţii. „După ce ai ieşit la pensie nimeni nu te mai caută”, spun mulţi vârstnici, care ar putea fi în continuare de ajutor comunităţii dacă ar fi solicitaţi. Mulţi se îmbolnăvesc de singurătate, sentiment ce distruge orice inimă pe care o atinge. Alţii se sting uşor uitaţi de familii, aşa cum am aflat zilele trecute despre o bătrânică. Mă întreb cât de greu poate să-i fie oricărui om atunci când vede un gol imens în jurul lui, atunci când se simte inutil, când este ignorat şi de copii, şi de familie şi de toţi cei alături de care, într-o altă etapă a vieţii, a trăit, a iubit, s-a bucurat, a zâmbit, a dansat, a muncit. Ce simţi când singurele telefoane pe care le primeşti sunt de la amicii care te anunţă că ai mai pierdut un prieten ori când singura companie este televizorul ori radioul?

 

Citeşte şi Premianţii din şcoala de chirpici

 

Mulţi bătrâni sunt date statistice în cabinetele psihologilor care le oferă suport pentru depresie şi lucrurile s-ar putea schimba dacă li s-ar acorda o minimă atenţie, dacă priceperea lor ar mai fi încă folosită, dacă nu ar mai fi trecuţi mereu pe ultima pagină a discuţiilor legate de bani sau de sprijin. Pe cei care încă nu s-au gândit la momentele pletelor albe îi invit să îşi imagineze cum ar arăta o lume fără bunici, în care copiii ar fi crescuţi doar de oameni mari, care nu ştiu valoarea zâmbetului şi a îmbrăţişărilor.

Maura ANGHEL