Cine i-a dat nas lui Erdogan să se suie pe divan?

 După cum cei mai mulţi dintre noi ştiu, expresia „a-i da nas cuiva” înseamnă a-i permite acelei persoane să fie, de la caz la caz, prea familiar, prea îndrăzneţ sau prea obraznic. Pentru că, atunci când permiţi, se întâmplă lucruri, precum cel mai bine este ilustrat în „Dicţionarul Academiei”, unde, ca exemplificare pratică a expresiei în discuţie, se utilizează un citat din Ion Creangă – „Dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan”.

În vremea lui Creangă şi până aproape de zilele noastre, „Ivan” era apelativul folosit pentru „bunii” noştri prieteni şi fraţi de la răsărit, iar expresia se dovedea mai mult decât adecvată, dat fiind comportamentul lor.

Astăzi, însă, subiectul ne impune înlocuirea numelui de Ivan cu acela de Erdogan.

La o numărătoare făcută doar în primele zile după puciul (unii zic eşuat, alţii – înscenat) din Turcia, bilanţul era unul de natură să dea fiori: zeci de mii de profesori, poliţişti şi magistraţi au fost concediaţi, alţii – somaţi să demisioneze sau li s-au retras licenţele, s-au operat zeci de mii de arestări, în special printre militari, judecători, procurori, dar şi din rândul jurnaliştilor. De asemenea, zeci de posturi de televiziune au fost închise.

Imagine apocaliptică, nu? Numai că lucrurile nu s-au oprit aici, ci s-au agravat, pe principiul unei avalanşe care mătură totul în cale. Preşedintele turc a instaurat starea de urgenţă pentru minimum trei luni, anunţându-se, totodată, suspendarea, pe termen nelimitat, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Să cităm şi din intenţiile lui Erdogan: „vom face o mică (are umor personajul, umor negru, n.m.) reformă constituţională, care, dacă va fi aprobată (şi va fi, n.m.), va face ca serviciul naţional de informaţii şi şefii Statului Major al armatei să treacă sub controlul preşedinţiei (observaţi câtă modestie, nu spune direct preşedintelui, n.m.).

Toate acestea şi multe altele ar fi suficiente ca Turcia sa-şi ia adio, cel puţin pe durata mandatului actualului preşedinte, de la accederea în UE. Teoretic, căci practic lucrurile sunt mai complicate, trebuie ţinut seama de interese şi conexiuni.

Dar problema de fond mi se pare a fi alta. Dacă Erdogan & co. au ajuns să facă aşa ceva, nu pot fi socotiţi singurii vinovaţi, ci laolaltă cu cei care i-au încurajat.

Trăgeam, încă din aprilie, un semnal de alarmă, sub titlul „un preşedinte e mai sfânt ca un dumnezeu?”, notând că Angela Merkel tocmai aprobase solicitarea Turciei de a se începe urmărirea penală împotriva unui comedian german, care prezentase la o televiziune germană un monolog satiric la adresa lui Recep Erdogan, în semn de protest pentru că înalta oficialitate turcă ceruse cenzurarea unui cântec satiric difuzat de o altă televiziune germană. Ei bine, în Germania, vârful de lance al civilizaţiei, dezvoltării şi democraţiei europene, există o lege care vine, aproape cert, din Evul Mediu, prevăzându-se sancţiuni la adresa celor care au obrăznicia de a insulta şefi de stat.

Aşa încât răspunsul la întrebarea din titlu se poate afla inlusiv la Berlin...