Cum să dai un Cub de lemn la fier vechi

Da, „Cubul” de lângă Teatrul Naţional Iaşi este inestetic. Dar este o sală ofertantă din punct de vedere tehnic, o sală în care te poţi juca şi cu locurile spectatorilor, şi cu luminile, şi cu sunetele, şi cu mirosurile... Altfel decât în Sala Mare. Pentru că nu toate spectacolele de teatru trebuie să fie grandioase. Pentru că unele pot oferi spectatorului experienţe noi, memorabile. Dar toate acestea ne depăşesc, atât timp cât nu putem vedea dincolo de o cutie neagră.

Nici nu mai contează că nu avem strategie pentru Iaşi 2021 – Capitală Europeană a Culturii. Ar fi şi păcat să avem, pentru că nu avem mentalitate. De multă vreme, „factorii decizionali” ai Iaşului se chinuie să modernizeze un parc. Acum au constatat că Sala „Teatru Cub” face un fel de umbră. Băgaţi Cubul de teatru în dubă! - ca să parafrazăm, de această dată, un jandarm faţă în faţă cu „site-ul de cultură”! Să-l ducem la fier vechi! Da, dar ştiţi, e din... lemn, din panouri prefabricate din lemn. E drept, are şi ceva „metal”, dar numai pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale.

Mai bine acoperiţi-l cu sticlă, plantaţi iederă în jurul lui şi aşteptaţi să devină verde - că tot e peste drum de Mitropolie şi noi, la Iaşi, ştim mai bine decât oricine pe lumea asta să aşteptăm minuni! Organizaţi un concurs de proiecte şi lăsaţi tinerii care iau premii prin lume să-l picteze! Trăiesc o mie de artişti în oraşul acesta! Sau, fireşte, puteţi să-l demolaţi şi să-l puneţi pe foc: aceasta ar fi expresia sinceră a mentalităţii Iaşului. Secolul XXI, 2015.

Acum, în anul în care Iaşul îşi pregăteşte dosarul de candidatură pentru a obţine statutul de Capitală Culturală Europeană 2021, reprezentanţii Primăriei au anunţat că Sala Cub va fi demolată sau demontată sau... dată la fier vechi. Anunţul venea în timp ce, la Cub, actorii repetau. Peste două zile, „Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin”, spectacolul regizorului Alexandru Dabija (abia întors de pe covorul roşul al Festivalului de Film de la Berlin), urma să aibă premiera. Un spectacol care, spune regizorul, nu se „potriveşte” cu Sala Mare. Cei care l-au văzut pot spune că au avut ocazia să trăiască, în vecinătatea propriei epiderme, drama personajului principal, întruchipat de Călin Chirilă. Uneori face parte din spectacol să auzi respiraţia actorilor, să fii aproape de obiectele, şi icnetele, şi plânsul, şi râsul, şi bibelourile inserate în decor, să simţi mirosul prazului tăiat în scena cu accesul de furie...

Că nici Teatrul nu ştie să apere ce este al său – asta e „o altă discuţie”. Sau o altă fărâmă de mentalitate. Cei care au făcut posibilă existenţa acestui spaţiu teatral ar trebui să îşi susţină cauza, chiar dacă li se termină mandatul, proiectul managerial, cariera etc. Regizori precum Alexadru Dabija şi Mihai Măniuţiu sau scenografi precum Dragoş Buhagiar, care au montat la „Cubul negru”, au apărat cauza sălii, prin propriile spectacolele şi chiar prin atitudinea lor explicită. Mult prea elegantă, totuşi! Au venit apoi şi premiile de la Bienala de Arhitectură şi de la UNITER. Degeaba!

Nu merg până într-acolo încât să spun că Sala Cub este vreun simbol sacru de care nu are nimeni dreptul să se atingă. Mi-e teamă însă că va fi doar o chestiune de timp până când „factorii decizionali” vor descoperi că şi moaştele Sfintei Parascheva sunt inestetice.

P.S. La Sibiu, „Faust” se joacă într-o hală industrială dezafectată. Un spectacol care a făcut furori în lume.