Da’ un preşedinte - preşedinte nu se poate?

Generaţiile mai tinere n-au avut prilejul – nu ştiu dacă din păcate sau din fericire – să vadă cu proprii ochi un bâlci, la propriu, aşa că se mulţumesc să folosească doar denumirea acestuia, în sens figurat. Pe scurt, spre ştiinţa lor, bâlciul era un soi de circ mai puţin profesionist şi în aer liber, asezonat din belşug cu mâncare dubioasă şi băutură asemenea. Aici puteai privi, contra taxă, dar nu mare, tot soiul de minunăţii, care mai de care: femeia cu barbă (cam ca aia de la Eurovision), cel mai înalt bărbat din lume, fata - sirenă, piticul cel mai pitic ş.a.m.d.

Ceea ce vedem în campaniile prezidenţiale, de regulă, deci şi acum, se poate pune sub acest semn.

Pe de o parte, din punct de vedere formal, adică dacă e să ne referim la aspectul şi comportamentul candidaţilor. Oferta e extrem de generoasă şi, totodată, diversă. Unul e aproape mut, altul probabil vorbeşte şi-n somn. Unul are evidentă faţă de măscărici, altul de persoană care musai trebuie să ia medicamente de liniştire. Una îşi etalează nurii în fel şi chip, alta excelează în a fi un etalon de anti-feminitate. Unul e spân (basmele ne sfătuiesc să ne ferim de aşa ceva), altul – excesiv de păros. În fine, trecem de formă, pentru că asta e...

Pe de altă parte, din punctul de vedere al conţinutului promisiunilor, oferta e încă şi mai mare, dar şi mai aiuritoare. Unul vrea să fie unificator, „îndreptător” şi „schimbător”, clamând dreptate şi schimbare până la capăt. Altul tinde a fi „făcător”, într-o ţară a lucrului bine făcut. Una e „înfrumuseţatoare”, năzuind să cosmetizeze România, alta vrea să fie preşedinte-liber (de servicii secrete sau grupuri de interese; ca şi cum aşa ceva s-ar putea!), dar şi oleacă dictator, în sensul de a putea demite premierul. Unul vrea să facă „cincinalul” prezidenţial în doi ani, pentru a permite alegeri simultane, altul – să transforme palatul Cotroceni într-un studio tv. Unul doreşte să facă România a şaptea putere europeană, altul – să o conducă prin referendumuri.

Dacă îţi faci timp şi parcurgi toate programele, năuceşti. Pe cale de consecinţă, visezi să ai mai multe mâini, pentru a vota mai mulţi promiţători, sau să propui un consiliu prezidenţial, din care să facă parte toţi cei 14 candidaţi, aceşti adevăraţi eroi salvatori ai naţiei...

Dar, dacă îţi păstrezi uzul raţiunii şi contabilizezi câte promisiuni ale concurenţilor deveniţi preşedinţi în ultimii 25 de ani s-au îndeplinit, ajungi să ai serioase dubii că pe 2 şi 16 noiembrie te vei deranja până la secţia de vot.

Rămânând în zona politicului, se naşte o altă întrebare asemănătoare cu cea din titlu: Da o scutire mai mare nu se poate? Întrebarea are drept punct de plecare afirmaţia celui de-al doilea om în stat, care susţine că vacanţa luată de parlamentari oferă un mare avantaj – „scutim cheltuieli”. Cred că dacă numărul lor ar fi redus la jumătate, iar perioada de activitate la câteva zile pe an (cum era la Marea Adunare Naţională), economia ar fi chiar substanţială.Punem de-un referendum pe tema asta?