De ce pierd românii. Chiar şi la fotbal...

 

Este foarte posibil ca unii dintre domniile voastre să nu fie de acord cu prima parte a titlului acestor rânduri sau să nu le cadă bine. Şi totuşi, dacă stăm şi gândim bine, această parte exprimă un adevăr, fie că ne place sau nu.
N-aş lua-o prea mult îndărăt pe firul istoriei, ci m-aş opri doar la perioada ultimului sfert de secol. Perioadă în care românii au pierdut în multe, prea multe rânduri. În primul rând, în decembrie 1989.În vreme ce, în toate celelalte ţări ex-membre ale blocului socialist tranziţia de la un sistem la altul s-a desfăşurat paşnic, în ţara noastră a fost nevoie de o baie de sânge – ai cărei autori nu sunt, nici până astăzi, cunoscuţi şi sancţionaţi. Şi lucrurile au continuat pe acelaşi făgaş, din păcate. România a intrat la urmă atât în NATO, cât şi în UE, România e la coada-cozilor în ceea ce priveşte absorbţia fondurilor europene şi combaterea corupţiei, România va fi, cu certitudine, printre ultimele state care vor fi admise în Spaţiul Schengen. Chiar şi anul trecut, România a fost singura ţară ale cărei probleme interne au fost rezolvate/manipulate prin intermediul amestecului extern. Iar pentru a fi la zi, amintesc şi că suntem pe cale de a pierde, încă o dată, calificarea la CM de fotbal...
În tot acest bilanţ cât se poate de deprimant, sunt prea multe exemple pentru a putea crede că este vorba doar de întâmplări/accidente. Ca în multe alte situaţii, se naşte, firesc, întrebarea „de ce?”.Şi asta pentru că o altă întrebare, referitoare la cauzele instaurării unei soi de tradiţii conform căreia vinovaţii (de genocidul din decembrie 1989, de mineriade, de marile tunuri ale unor privatizări etc.) nu sunt niciodată pedepsiţi, este sortită să rămână, din nefericire, pur retorică.
Răspunsul la acest „de ce?” se compune din două părţi.
Mai întâi, pentru că am avut/avem şi se pare că vom continua să avem conducători proşti. Calificativul cu pricina, oricât de dur ar părea, nu se referă la lipsa de inteligenţă, minte sau judecată, ci la faptul că persoanele respective sunt aşa cum nu trebuie din punct de vedere calitativ şi funcţional, necorespunzând funcţiilor la care au acces. Inteligenţele şi energiile sunt focalizate, în întregime şi mereu, în satisfacerea unor mărunte ambiţii personale şi în ducerea unor războaie mici, din care unii poate câştigă, dar, în mod sigur, pierde ţara.
În al doilea rând, dar poate mai important decât primul, ne lipseşte ceea ce se cheamă mentalitatea de învingători. Conform specialiştilor, oamenii se împart în două categorii:cei cu mentalitate rigidă, care consideră că însuşirile lor fundamentale, de aici şi soarta, sunt un dat, ce nu mai poate fi schimbat, şi cei cu mentalitate flexibilă, care cred că pot să-ţi dezvolte aceste însuşiri fundamentale, prin muncă şi dăruire. Trecerea din prima categorie în cea de a doua este singura cale de a accede la succes.
Câtă vreme vom continua noi înşine să ne subestimăm, să ne cantonăm într-un soi de fatalism şi, de aici, să ne lamentăm, rezultatele vor fi pe măsură. Secretul victoriilor este unul nespus de simplu:mentalitatea de învingător, plus ştiinţa de a alege/numi în responsabilităţile esenţiale ale fiecărui domeniu, de la politică, la artă sau sport, doar acele personaje care au această mentalitate şi fac dovada că sunt dispuşi să o materializeze exclusiv în interesul general.
Pentru a ajunge şi la cea de a doua parte a titlului:altfel s-ar fi desfăşurat meciul cu grecii, dacă, înainte de el, selecţionerul României ar fi afirmat, răspicat, că nu concepe decât victoria şi că va demisiona în cazul unui eşec, în loc să spună că adversarul e redutabil; altfel ar fi stat lucrurile dacă lideri politici s-ar fi întâlnit cu echipa naţională şi ar fi motivat-o, spiritual sau material, în loc să tragă sfori pentru alegerile de la LPF. Chestiuni care rămân pe deplin valabile şi în cazul returului de mâine...