De la tragedie la euforie

La exact o săptămână de la depunerea mandatului de către Victor Ponta, Klaus Iohannis a făcut mult-aşteptata nominalizare a premierului desemnat pentru formarea noului Guvern. O precizie nemţească, am putea spune, după ce Iohannis anunţa deliberările în maximum o săptămână, deşi unele voci spuneau că România avea nevoie urgentă de cineva care să o administreze în condiţii de doliu şi proteste. O afirma un fost preşedinte care, în doi timpi şi trei mişcări, scotea din joben câte un premier care nu avea nimic în comun cu actul de guvernare decât obedienţa faţă de cel care l-a numit: ori vreun primar care lua de bun şi repeta ca un tonomat orice îi dicta şeful, ori vreun „Livache” şef de campanie, pe care să-l recompenseze pentru devotamentul depus în lupte şi atribuirea de sedii de partid prin Capitală.
La prima vedere, Dacian Cioloş nu se încadrează în aceste două categorii, după cum nici desemnarea sa nu se aseamănă cu cele din regimul Băsescu.
După două runde de consultări, în care a ţinut morţiş să asculte şi vocea străzii - deşi acest lucru nu era neapărat prevăzut în Constituţie, neamţul s-a hotărât. Cel puţin formal, i-a ascultat şi pe pesedişti, şi pe penelişti, mai puţin pe uneperişti. Constrânşi de protestele de stradă, aceştia au acceptat declarativ varianta unui guvern tehnocrat, cu excepţia lui Tăriceanu. Deşi a cerut guvern politic, varianta Cioloş premier pare să fi fost chiar nominalizarea noului ALDE, dând de gândit asupra viitoarelor trocuri politice şi a rolului pe care „buturuga” reformiştilor liberali şi a conservatorilor îl va avea în noul context politic. Va fi aceasta „soluţia imorală” a lui Iohannis, pe care o va folosi în impunerea majorităţilor politice?
Dincolo de platitudinile exprimate de Cioloş, precum puntea dintre politică şi societate pe care ar trebui să o reprezinte Guvernul, rămân câteva consideraţii pe care preşedintele le-a exprimat cu ocazia desemnării premierului. Printre acestea, reformarea clasei politice. Din interior şi cu oameni noi, a spus Iohanis. Noi am completa că ar mai fi câteva modalităţi de reformare, care s-ar putea face inclusiv prin statutul partidelor, unde să existe o delimitare fără echivoc de persoanele acuzate de corupţie şi, mai ales, de traseiştii politici. Or, despre aceste lucruri nu mai vorbeşte nimeni.
De asemenea, am remarcat că de la incendiul care de două săptămâni îndoliază România, întreaga atenţie a comentatorilor s-a axat pe protestele de stradă, spre Cotroceni şi noul Guvern. Parlamentul a dispărut cu totul, de parcă acesta nu ar reprezenta nici clasa politică şi nici pe români. Senzaţia subsemnatului este că s-a trecut prea uşor de la tragedie la euforie. O euforie tehnocrată, ce va trebui până la urmă girată de un parlament mamut, care încă mai votează privilegii pentru aleşi şi măriri în bloc ale salariilor.
Deocamdată, Dacian Cioloş şi-a asumat rolul de tehnocrat şef, în misiunea sa de formare a Guvernului. Rămâne de văzut în ce măsură va
răspunde el aşteptărilor străzii şi dacă nu va fi lăsat doar să-şi rupă gâtul până la viitoarele alegeri. Sau, poate, aşa cum el însuşi spunea, acest moment-cheie chiar va însemna cu adevărat ceva pentru România…