De muncă în ţară, nu vot în afară

Aproape fiecare rând de alegeri prezidenţiale, dar mai ales ultimele trei, a fost însoţit de scandaluri şi contestaţii.

În 2004, a fost acuzat, de către toţi actorii politici, masivul turism politic, iar candidatul Alianţei D.A. a solicitat anularea scrutinului şi repetarea lui, invocând o fraudă electorală de circa jumătate milion voturi. Cum, însă, acelaşi candidat a ieşit câştigător, normal că a renunţat la solicitare...

În 2009, PSD a cerut anularea celui de al doilea tur, susţinând că alegerile fuseseră masiv fraudate - prin prea multe buletine de vot anulate, modificări ale proceselor verbale cu rezultatele şi turism electoral, dar şi printr-un vot suspect, „la foc automat”, în unele secţii din diaspora. Cum candidatul PSD a fost învins, normal că solicitarea a fost respinsă...

În 2014, nu trebuie să mai aduc aminte ce s-a întâmplat. Doar să precizez că acuzaţiile de premeditare a fraudei - îndeosebi în diaspora, prin blocarea votului - au început să circule înainte chiar de primul tur şi s-au amplificat la maximum înaintea celui de al doilea şi după. Cum câştigătorul a fost desemnat cu o diferenţă prea mare de voturi, ambele părţi au renunţat la a contesta alegerile.

Locul comun al controverselor la ultimele două rânduri de alegeri este dat de diaspora. Imperfecţiunile legislative, dar şi punerea lor în aplicare în mod defectuos şi subiectiv au contribuit la acest lucru. Ramâne de văzut dacă s-a învăţat ceva din toate acestea şi, dacă, în 2016, nu vom asista la alte prilejuri de gâlceavă pe acelaşi subiect. Aceasta este tema urgentă pe care o au de rezolvat autorităţile şi politicienii.

Dar oamenii, simplii cetăţeni, ce au ei de făcut?

„În 1989, au murit oameni şi pentru ca noi să avem dreptul să votăm azi” - acesta e sloganul celor care acuză blocarea votului în diaspora. Dar nu numai pentru alegeri libere s-a ieşit în stradă şi s-a murit! Consider că încă mai important decât dreptul la vot este cel la muncă. Diferenţele între cele două există în Constituţie - : „cetăţenii au drept de vot”, dar „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit” - cel din urmă nefiind nici asigurat, nici garantat, ca în cazul liberei circulaţii ori a accesului la cultură - dar şi în practică, politicienii încălcându-l sau manipulându-l pe cel dintâi la câţiva ani odată, iar pe cel de al doilea, ignorându-l, în permanenţă, în toate guvernările. Aşa s-a ajuns ca în lume să fi plecat câteva milioane de români. Cei mai mulţi, pentru a munci umilitor şi/sau la negru, dat fiind că în ţara lor nici asta nu puteau face.

Firesc ar fi ca nemulţumirile şi protestele să se raporteze prioritar şi continuu la acest drept. Românii trebuie să aibă asigurat de lucru acasă, pentru a-şi asigura o viaţă decentă (şi o familie normală, nu una destrămată) şi pentru a contribui la progresul ţării. Într-un asemenea context, de normalitate, s-ar putea exercita şi dreptul la vot. Altfel, dacă ne supărăm şi protestăm odată la patru/cinci ani, făcându-ne iluzii şi schimbând unii mafioţi cu alţii, noi vom rămâne cu protestele, iar ei - cu profiturile!