Despre iubirea şi neiubirea de sine

Dragă cititorule,
Află că sunt sănătoasă, ceea ce îţi doresc şi ţie...

Niciodată dorul meu de primăvara asta nu a fost atât de puternic, poate şi pentru că iarna prin care am trecut am simţit-o în fiecare celulă. A fost o iarnă lungă, neagră şi zguduitor de tristă, aşa cum trebuie să fie ca să apreciezi ce va să vie. O iarnă care mi-a arătat ce înseamnă să îngheţi în proiectul tău sau, mai rău, al altora. Un anotimp cât o viaţă în care am aflat preţul pe care îl plăteşti pentru neiubirea de sine. Iubire de sine nu văzută ca narcisism, vanitate şi strălucire într-o oglindă rece, ci ca simplă îngăduire la creştere, evoluţie, mişcare, dar în primul rând la iertare şi acceptare a ceea ce eşti.
Dar nu despre stihiile iernii mele am a povesti aici, ele s-au încrustat în carnea mea asemeni unor semne din naştere, şi rămân o taină.

FRICA şi IUBIREA din sânul Europei

Rândurile acestea vreau să fie despre primăvara din noi toţi, pe care putem să o privim ca pe întâlnirea cu puterea de a renaşte lumina ce ne este dată. Pentru că dacă ceva rămâne după această iarnă, este credinţa mea că fiecare din noi are sădit în el un licăr. Suntem răspunzători de lumina din noi. Suntem liberi să alegem fie să o călcăm în picioare, fie să o iubim, să o creştem şi să o împărţim în jurul nostru. Iar atunci când în noi licărul se stinge, cred că e bine să ştim că putem să-l regăsim cu ajutorul celor ce ne iubesc fără condiţie, dincolo de această lume, ce ne sunt trimişi să ne ajute.

Nimic nu poate fi mai plin de sens decât natura care îşi ia seva din pământ şi se înalţă pentru a creşte în lumină. Dacă până mai ieri, pentru mine, totul avea sens şi era poate ghicit, mereu din exterior, cu scepticism şi multă, foarte multă frică, primăvara aceasta mi-a arătat că totul este sens, unul de dincolo de noi.

Scrisoare către cuibul meu

Că lumina este în primul rând în noi, cum este şi în afara noastră, că depinde de noi ce alegem să vedem şi să trăim, iar căutările noastre ne duc spre întâlnirea esenţială. Am aflat că primul pas în iubire este faţă de tine însuţi, că fără asta nu-l poţi vedea cu adevărat pe aproapele tău.

În iarna mea, ajutoare mi-au fost rândurile din Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel - „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“ şi dialogul final dintre Vulpe şi Micul Prinţ din cartea lui Antoine de Saint-Exupéry:
„- Rămâi cu bine! zise el…
- Te du cu bine! zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.
- Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor! spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.
- Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă.
- Numai timpul cheltuit cu floarea mea…! făcu micul prinţ, ca să ţină minte.
- Oamenii au dat uitării adevărul acesta – zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.
- Eu sunt răspunzător de floarea mea… spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte“.

Întâlniri de taină în zi sfântă

Mai cred că „anotimpurile“ ne sunt date ca să redescoperim licărul din noi, că „această rânduială a firii“ ne ajută să ţinem minte... Să primim demn inevitabilele momente de îngheţ, fără frică, cu nădejdea că Lumina îşi va găsi drum şi în cel mai adânc hău. Să ne bucurăm, atunci când e timp de înviere şi de lumină şi, poate cel mai important, să mulţumim pentru fiecare clipă ce ne este dată, pentru că ea este o nouă lecţie care scoate în lumină părţi din noi!