Despre neliniştile prezentului

Dragă cititorule,
Află că sunt sănătoasă, ceea ce îţi doresc şi ţie!

Când scriu aceste rânduri e zi de mare sărbătoare religioasă în comunitatea în care eu am decis să trăiesc. O sărbătoare pe care am urmărit-o frecvent ca jurnalist, în care am văzut şi învăţat multe, dar în primul rând să nu-mi judec aproapele pentru modul în care alege să-şi exteriorizeze profundele credinţe. În timp, am înţeles că nu am niciun drept să-mi dau cu părerea despre ceva ce nu pot înţelege...

 

Despre libertate şi vecinătate

În ultima săptămână o altă sărbătoare, de data aceasta a teatrului, a învăluit oraşul. În Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iaşi, cu o temă ofertantă- „neliniştile prezentului“, au fost spectacole răvăşitoare, care au adresat sălii întrebări esenţiale. Pentru mine, cele mai emoţionante reprezentaţii au fost „The Sunset Limited“ de Cormac McCarthy şi „Aglaja“ după Aglaja Veteranyi. Primul m-a prins în întâlnirea puternică dintre actorii Richard Bovnoczki şi Şerban Pavlu pe peronul imaginar al metroului The Sunset Limited. Un spectacol despre prietenie, viaţă, Dumnezeu şi Moarte, despre fragilitate şi nevoi umane, dar în primul rând despre iubire şi absenţa ei. O întâlnire care pune o oglindă în faţa ta şi scoate afară îndoielile cele mai negre, trăirile cele mai paradoxale pe care ai face bine să le laşi acolo, pe peronul imaginar dacă vrei să te mai simţi vreodată.

Suntem editorii propriei lumi

Cel de-al doilea spectacol, „Aglaja“, cu actori la fel de frumoşi, a fost despre posibilitatea şi ratarea lui „a fi“, despre artişti, dans, Dumnezeu, familie, mămăligă, frică, fericire şi iar iubire ori absenţa ei. O altă întâlnire cu tine, cu fricile paralizante ale unui copil în faţa posibilei morţi a mamei ce atârnă în fiecare seară de cupola circului. Un circ în care, paradoxal, nu erau urşi pentru că ei sunt într-o altă poveste cu mult mai reală şi mai aproape de noi, dar la fel de tristă.

Sunt un copil născut şi crescut sub poalele Tâmpei, la Braşov. Am locuit zece ani într-un bloc din Răcădău, iar prezenţa urşilor la containerul de gunoi intra la pachet cu locuinţa obţinută de familie prin repartiţie. Acolo, de la etajul opt, am văzut prima dată ursoaică cu doi pui mergând prin Răcădău, după lăsatul nopţii. Copil fiind, îmi imaginam că ea plecase la plimbare cu puii aşa cum eu cu mama şi fraţii mei mergeam la cofetăria din Centrul Vechi. Dar animalul şi puii lui veniseră după mâncare la containerul pus la câţiva metri de pădure. Mi-am dat seama mai târziu că acele blocuri dintre munţi erau de fapt construite în arealul lor, iar ei, urşii, veneau printre casele noastre pentru că fie nu mai găseau suficientă mâncare, fie cândva locul acela fusese al lor.

Întâlniri de taină în zi sfântă

Ceea ce s-a întâmplat săptămâna aceasta la Sibiu, cu execuţia acelui pui de urs speriat, este revoltător. Ne descalifică în jocul ăsta ce se cheamă viaţă. Cazul de la Sibiu, din punctul meu de vedere, arată cât rău poate face frica şi cum îşi rezolvă omul „misiunea“ pe acest pământ atunci când face rost de o „armă“ fie ea o puşcă, un cuvânt sau o imagine cu un animal ucis într-un ghiveci de flori. Iartă-ne, ursule, că suntem oameni prostiţi de frică!

 

„Gradul de civilizaţie al unui popor, se măsoară după felul în care îşi tratează animalele” – Mahatma Gandhi