Ea te-a făcut, eu te omor!

 

Fac ce fac angajaţii din sistemul educaţional şi ajung din nou în gura lumii. Ba ies în stradă şi cer salarii mai mari, ba se plâng că nu au condiţii de lucru, ba că examenul pentru directorul de şcoli a fost greu ori că au ajuns suplinitori deşi ar fi meritat mai mult, uitând că la examen au luat note de ruşine. Nu mai vorbesc despre cei care uită că un copil este un copil, indiferent de cât de dotat este, dacă are sau nu probleme de sănătate ori de comportament şi, dacă le are, este de datoria lor să le îndrepte. Cazul micuţului cu ADHD, agresat şi batjocorit, nu este singular. Sunt multe şcoli în România unde respectarea drepturilor copiilor cu cerinţe speciale este doar o vorbă-n vânt, un moft pentru că aşa se cere şi dă bine la public. În realitate, iar cazul de la Piteşti, precum şi cel de la Botoşani, de anul trecut, unde un copil cu sindrom Down a fost respins de la cursuri, lucrurile stau altfel. Puţine sunt cadrele didactice dispuse să înveţe cum să se comporte cu un copil cu autism, cu ADHD ori cu orice altă tulburare care îl face diferit de ceilalţi. La fel de puţine sunt şi cele atente la realele nevoi ale elevilor, dispuse să-i audă, nu doar să-i asculte, să le vorbească din inimă, să-i îndrume şi să-i înveţe să caute sensul în orice vor face ei în viaţă. Poate că nici ei, învăţătorii ori profesorii nu l-au găsit şi nu este nimic de judecat dacă îşi doresc să-l afle. Condamnabilă este abia atitudinea celor care îşi imaginează că sunt stăpâni pe orice copil care le-a păşit în sala de curs, că pot dispune oricând şi oricum de el, de trupul şi de sufletul lui. Cazul educatoarei din Vrancea, filmată în timp ce urla şi lovea un copil, este motiv de plângere în instanţă în orice stat din lume. Oricât de mult ar fi greşit prâslea, nimeni nu are dreptul să-l atingă, să-l înjure, să zbiere la el. E clar că educatoarea are mari probleme emoţionale, iar dovadă au fost ieşirile incontrolabile, urletele, cuvintele folosite. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă părinţii copilului ar fi fost la fel de labili emoţional şi i-ar fi aplicat o corecţie pe măsură? Oare cum s-ar fi simţit educatoarea dacă ar fi fost înjurată, plesnită, târâită pe jos? A mai rămas doar să-l scuipe pe bietul copil, că în rest a făcut tot ceea ce ar face un om care nu are deloc de-a face cu educaţia.

În toate aceste poveşti, foarte triste, revoltătoare este reacţia şefilor de inspectorate – „Vom face p anchetă şi vom lua măsuri”, este răspunsul pe care îl auzim tot ai des. Mult mai puţine sunt pedepsele care ar trebui aplicate celor care uită că au ajuns la catedră ca să fie îndrumători pentru elevi, nu gardieni, şi pe care îi întreb cu ce drept îi lovesc pe copii, cine le-a dat liber să urle la cei mici? Nu aştept niciun răspuns şi nicio scuză pentru astfel de comportamente, însă tuturor celor care se cred stăpâni pe sufletele celor din jur le spun că există şi alte locuri de muncă decât în sistemul educaţional. Dacă nu simţi dragoste de carte şi de copii, nu ai ce căuta la catedră!

Maura ANGHEL