Generaţia cu cheia la gât şi generaţia afterschool

 

Am fost zilele trecute la premiera unui film românesc cu priză bună la critici şi la public. Mi-au plăcut mult unele scene, care parcă m-au determinat să mă simt în sala de cinema ca la mine acasă, regăsindu-mă în unele ipostaze. Dialogurile unei bătrânici uşor isterice mi-au amintit de vremea copilăriei mele, petrecute pe timpul când statul le dădea părinţilor casă, loc de muncă şi butelie, iar copiilor dreptul de a se juca în siguranţă în faţa blocului.

Am fost generaţa cu cheia la gât şi nu ne-a deranjat deloc. În vacanţă ieşeam din casă dimineaţa, cu greu ne strângeam în case pe la prânz, apoi, imediat ce treceau orele în care nu aveam voie să batem covoarele şi eram obligaţi să păstrăm liniştea, aşa cum scria pe nişte anunţuri lipite prin toate scările de bloc, ieşeam din nou şi ne zbenguiam cât puteam de tare pe platoul din faţa casei, astăzi transformat într-o jalnică parcare. Cele mai crunte zile erau alea în care ploua şi eram obligaţi să stăm în casă şi să facem lecţiile pentru vacanţă. Da, lecţiile astea parcă sunt un blestem – nici în vacanţă nu scapi de ele. Ei, dar bucuria zbenguielii prin parcuri era mult mai mare şi acoperea toate necazurile pe care le-ar putea avea un copil cu cheia la gât.

Privind la școlarii care la începutul săptămânii au pornit cu ghiozdănele spre sălile de curs am avut un sentiment de tristețe la gândul că pentru ei vacanţa nu este chiar vacanţă. Mulţi şi-o petrec la afteschool, fiindcă joburile părinţilor nu le permit să stea prea mult lângă cei mici, ori în faţa unui monitor de calculator, jucându-se de zor cu eroi desprinşi din poveşti cu mult prea multă agresivitate.

Copiii zilelor noastre trăiesc sub globuri de sticlă, fiecare cu celula lui transparentă. Părinţii se tem să-i lase să se joace în faţa blocului ori în parc – “Nu vezi câte se întâmplă?”, îi țintuiesc în cluburi de vacață unde cei mici nu fac decât să schimbe sala de curs cu o altă încăpere și să se creadă în vacanță, petrecută tot între patru pereți, străjuiți de gadgeturi, ce-i drept, care le deschide gustul spre competiție, dar nu-i ajută să deosebească în natură o buburuză de un bondar. Ei sunt generația afterschool, copii frumoși, deștepți, dar firavi și puțin rupți de realitatea ce-i înconjoară. Ca adulți, vor fi la fel, oameni crescuți în globuri de sticlă, care vor da mai departe teama lor de natură și de apropierea de cei din jur, pe care îi văd, uneori, ca personaje din poveștile în care ei trăiesc – interesanți, dar ireali. Și ca o concluzie, eu, dacă aș mai fi copil și aș avea de ales, sigur aș vrea să fiu unul din generația cu cheia la gât și cu genunchii zdreliți, lucru care la afterschool nu-i posibil. Cum de ce? Ca să am cât mai mulți prieteni și motive de gâlceavă blândă cu părinții. Asta ar însemna că ar petrece cu mine mai mult timp decât se întâmplă astăzi.

Maura ANGHEL