Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la satele din Moldova noastră mă cuprinde o tristeţe greu de imaginat. Oameni bătrâni, cu pensii de mizerie, tineri fără nicio speranţă, copii care înoată prin mocirle, asta poţi vedea imediat ce te îndepărtezi de şosea.

Citeşte şi

Delicateţea femeii cu barbă

Cârlig e un sat la care ajungi imediat ce ieşi din Iaşi. Şoseaua se întinde frumos spre Vama Sculeni şi te gândeşti că oamenii aşezării au noroc – asfalt la poartă, apă, curent electric, linişte, aer curat. Asta la prima vedere fiindcă după ce treci de primele rânduri de case se dezvăluie adevărata imagine a satului – case din chirpici (nu că ar fi rău dacă ar fi îngrijite) de pe care cade varul, grajduri mizere, uliţe pline de noroi pe care doar tractorul poate străbate şi oamenii obligaţi să frământe glodul. Stai şi te întrebi oare ce se întâmplă când plouă ori se topesc zăpezile, iar imaginea de coşmar care îţi apare în minte e greu de suportat. În schimb sunt pubele ecologice în care oamenii aruncă selectiv gunoiul dacă nu îl dau pe foc, să-şi încălzească cămările în care trăiesc.

Citeşte şi

Saloanele morţii

Din peisaj lipseşte un personaj foarte important, a cărui forţă ar putea să schimbe situaţia – primarul, singurul care ar putea explica de ce nu este măcar piatră pe drumurile din comuna pe care o „gospodăreşte”. Primul răspuns ar fi legat, cu siguranţă de lipsa de bani, apoi de forţă de muncă şi cine ştie câte ar mai putea oferi. Poate are dreptate şi vistieria de care are grijă e mai mult goală, însă există localităţi care se zbat în aceeaşi sărăcie şi unde totuşi oamenii, mobilizaţi de primar, au reuşit să repare drumuri, să cureţe şanţuri, să planteze copaci. Cu alte cuvinte, să-şi facă un loc unde să nu le fie ruşine că trăiesc.

Mogoşeşti e o altă comună unde ajungi nu după mult timp ce a ieşit din Iaşi. Şoseaua e bună, casele care îi cos tivul sunt curate, îngrijite, că aşa e la centru. Imediat ce treci de centrul localităţii şi apuci pe uliţe e jale. Asfaltul mai şerpuieşte pe distanţe scurte, apoi lasă locul unor noroaie imense. Privind la imagine ai impresia că din cer plouă mereu cu glod şi că niciodată uliţa nu se usucă. Dincolo de gardurile sărăcăcioase vezi oameni care trebăluiesc prin grădinile care, pe timp de vară, le asigură blidul de mâncare. Singurii care nu par a fi deranjaţi sunt copiii, care zburdă fericiţi printre movilele de pământ. Pe ei nu-i interesează câţi bani costă o căruţă de piatră care i-ar ajuta să ajungă la şcoală cu încălţările uscate, dacă nu mai curate, nici că primarul ori consilierii îşi amintesc să facă treabă doar în anii în care aranjează cabinete de vot. Unii n-au ieşit niciodată din sat, nu ştiu cum este să calci pe un drum curat.

Citeşte şi

Cât de scârbit poţi fi, profesore?

La Jigoreni, dacă te prinde vreo ploaie pe culmea din capătul satului, doar elicopterul te mai scoate. Lutul ţi se prinde de picioare şi simţi că te trage în şanţurile făcute de roţile căruţelor, singurele străbat un cătun unde unica avere a oamenilor este vreun câine fără pripas sau propriul suflet.

Călătorului ce străbate şoselele ce taie Moldova poate i-ar fi greu să creadă poveştile mele, însă îl invit să se abată de la drumul judeţean ori naţional şi să intre în perimetrele administrate de primarii de comune. Acolo unde este interes se vede şi se simte, însă sunt şi locuri ce par desprinse din alte lumi şi este clar că sunt diriguite de şefi care îşi amintesc să fie harnici doar din patru în patru ani. În locul sătenilor eu le-aş cere ca, pe lângă promisiuni, să facă în avans şi unele lucrări în comună, ca oamenii să ştie dacă au de-a face cu un gospodar ori un guraliv mincinos.

Maura ANGHEL