În numele celor care nu trădează

„Uite de asta merg aiurea treburile în ţara asta, că lumea s-nrăit”, ar fi spus bunica Anica, dacă ar mai fi trăit. Şi i-aş fi dat dreptate din nou, aşa cum am făcut-o de fiecare dată, chiar dacă uneori cu un scrâşnet de dinţi greu disimulat.
Femeie crescută la ţară, bunica a cunoscut şi zile frumoase, când în România interbelică se trăia ca la Paris şi toată lumea o ducea bine, şi momente de coşmar, când frontul i-a tăiat gospodăria în două, dar şi clipe de iad când i-a văzut pe soldaţii ruşi punându-i la tâmplă bunicului pistolul pe motiv că ar fi fost neamţ. Dragul de el, era blond cu ochii şi cu greu l-au crezut că el era român, că a luptat şi el şi că o schijă l-a trimis acasă dintr-un război nedorit de nimeni. Bunica credea cu sfinţenie în frumuseţea sufletului omului, credea în bunul simţ cu evlavie şi era de părere că recunoştinţa, respectul, buna cuviinţă ne fac să fim oameni, dincolo de orice ştiinţă ori diplome care uneori nu ne ajută decât la adunat amintiri. Ea nu spunea nicio noutate, iar sfaturile ei le-a auzit fiecare dintre noi măcar o dată, fie în familie, fie din întâmplare. Sunt reguli simple, pe care dacă le-am respecta ne-ar fi mult mai uşor. În lipsa lor, o luăm razna - dăm foc la cârciumi, înnebunim de grija banilor, ne omorâm între noi, facem tot felul de grozăvii. Stau şi mă întreb cum or fi crescuţi tinerii care îşi înjunghie colegii de cameră, din ce părinţi or veni bărbaţii care îşi stâlcesc în bătaie copiii şi îşi alungă nevestele de acasă. Sau cei care nu varsă sânge, însă prin nepăsarea lor dau apă la moară nelegiuiţilor sau lasă mii de oameni în suferinţă. Există şi varianta mult mai gravă, cea în care orgolii politice sau administrative îi împiedică să susţină campanii umanitare sau să le facă rău celor care au nevoie de ajutor. Nu vă încruntaţi, sunt multe astfel de situaţii în care buzunarul ne este mult mai aproape decât durerea celui de lângă noi. Avem noroc că bunul Dumnezeu nu ne lasă să pierim şi uneori ne aduce pe căile cele bune pe care întâlnim oameni cu care putem face minuni. Aşa se explică ajutorul dat copiilor părăsiţi, aşa se pot renova spitale când statul ridică din umeri, aşa putem redeschide şcolile, chiar dacă ministerul plătit să aibă grijă de educaţie le închide. Şi dacă vă întrebaţi ce face diferenţa dintre cei buni şi cei răi (da, sunt şi astfel de oameni), răspunsul este inima, gândul că nu trăim cât pământul şi dorinţa de a împărţi cu cei din jur sufletul nostru.
Am întâlnit zilele trecute un grup de copii desprins din poveste – erau prichindei cu autism la care veniseră în vizită puşti care nu i-au cunoscut. S-au jucat, au împărţit daruri, au cântat, au desenat împreună, au făcut tot ce au vrut într-un limbaj universal în care nu era nevoie de cuvinte. La final, oaspeţii cei mici s-au întrebat de ce lumea le spune copii cu dizabilităţi fiindcă „sunt exact ca noi, ba mult mai buni decât mulţi dintre amicii noştri. Eu nu mint şi nu trădează niciodată”. Vă invit, dragii mei, nu să vă amintiţi când aţi trădat sau aţi fost minţit ultima oară, ci să readuceţi în voi sentimental trăit în acele clipe şi să vă întrebaţi dacă a meritat să vă faceţi atât rău.