Indiferent cine câştiga, cam tot aia era!

Orice ar spune răuvoitorii despre ţara noastră, nu e chiar aşa. Iată, de exemplu, am descoperit, duminică seara, ce mare diferenţă este între România şi lumea de apoi. În cea din urmă, se zice, nu ar fi nici bucurie, nici întristare. În cea dintâi, la momentul menţionat, în case, pe străzi, dar mai ales în sediile de partid, consemnam ambele stări amintite. Putem afirma, cu mândrie, că la noi e mai bine ca pe lumea cealaltă...

În ceea ce mă priveşte, consider că atât bucuria, cât şi tristeţea nu-şi aveau temei. Nu voi obosi în a-mi susţine punctul de vedere conform căruia România are tot atâta nevoie de funcţia de preşedinte (aşa cum e ea desenată în actuala Constituţie), precum piciorul de lemn de o frecţie.

Dar să argumentez titlul.

După cum subliniam şi ieri, nu cel din fruntea unui sistem conduce cu adevărat, ci cei din jurul său şi de sub el, datorită cărora el a parvenit în vârf. Odată ajuns într-o asemenea poziţie, nu ai acumulat atât putere, cât datorii, pe care trebuie să le plăteşti. Când nu o faci, sistemul te ejectează.

Dacă ar fi câştigat Ponta, economia, educaţia, sănătatea, infrastructura n-ar fi crescut în cinci ani cât la alţii în zece. S-ar fi continuat stilul autoritarist şi băşcălios introdus de Băsescu. Iar puterea ar fi aparţinut, în realitate, baronilor roşii şi aliaţilor.

Dacă ar fi câştigat Iohannis, economia, educaţia, sănătatea, infrastructura n-ar fi crescut în cinci ani cât la alţii în zece. S-ar fi perpetuat stilul preşedintelui slab, început cu Constantinescu, condiţii în care puterea ar fi aparţinut, în realitate, camarilei, plus baronilor albaştri şi portocalii.

A fost să câştige cel din urmă. Deci este de presupus să se întâmple ceea ce am scris mai sus. Victoria cu pricina a contrazis, flagrant, toate pronosticurile - de la cele ale institutelor de sondare şi până la cel al sus-semnatului, ba chiar şi cele mai optimiste speranţe ale partizanilor dreptei. În glumă, aş spune că ori românii nu au citit respectivele pronosticuri, ori au ţinut, cu tot dinadinsul, să le infirme. Este singura veste bună, concretizată în demontarea, de către votanţi, a unor scenarii şi jocuri de culise politice.

Rămânem în zona politică. Este de aşteptat ca: Blaga să devină, de facto, noul şef al PNL (spre întoarcerea în mormânt a Brătienilor şi altor înaintaşi liberali); aflată pe val, dreapta să fie tentată a reconfigura majoritatea parlamentară şi a forţa intrarea la guvernare; Băsescu să încerce a se instala în ipostaza de comandant al actualei opoziţii - posibil viitoarei puteri; Ponta să se afle la începutul sfârşitului carierei sale de lider; stânga să-şi continue declinul (trei rânduri consecutive de prezidenţiale pierdute!), dacă nu va înţelege să se reformeze profund, mai ales prin debarasarea de lestul corupţilor.

Toate acestea sunt neimportante în faţa întrebării esenţiale: ce se va întâmpla cu România? in păcate, rememorând precedente momente de euforii/speranţe repede risipite (1989, 1996, 2004), n-am motive să cred că viitorul sună bine pentru ţară şi oamenii ei...