Între Sibiu şi Dâmboviţa

Despre aventura prezidenţială a neamţului Iohannis se va mai scrie, probabil, mult timp, indiferent de rezultatul alegerilor de duminică. Venit călare pe un cal alb de la Sibiu şi pozând într-un cavaler teuton în stare să salveze România, neamţul Iohannis s-a împotmolit în smârcurile Dâmboviţei, cu tot ce înseamnă ea: comportament, politică şi presă. Căci, dacă până în urmă cu trei-patru ani despre primarul sibian se vorbea doar în termeni de laudă, acesta construindu-şi o imagine imaculată în urma realegerii în fruntea administraţiei locale cu aproape 90 la sută din voturi şi, mai ales, după momentul ”Sibiu Capitală culturală europeană”, lucrurile au luat o turnură mult mai complicată, odată ce a făcut pasul spre PNL, partid aflat la guvernare până în urmă cu puţin timp şi cu pretenţii de a da preşedintele ţării. Iar debarcarea lui Crin Antonescu şi propulsarea în postura de candidat la prezidenţiale poate însemna începutul, dar şi sfârşitul brusc al carierei politice a neamţului.
Dacă până acum despre Klaus Iohannnis nu se ştiau prea multe lucruri, presa „imparţială” l-a transformat peste noapte, din primarul competent, în samsar de copii, magnat imobiliar, nazist şi cine ştie ce va mai fi urmând până la momentul votului. La aceste epitete s-au mai adăugat şi erorile proprii de comunicare, unele venite din partea staff-ului său e campanie, iar altele rostite chiar cu gura sibianului. Căci, nu se poate să te numeşti singur politruc, să îi cataloghezi drept ghinionişti pe foştii colegi de breaslă dascăli şi să ai pretenţii ca adversarul politic să nu te linşeze. Mai apoi, strategii politici şi colegii de partid au omis cu bună ştiinţă latura sa etnică, în condiţiile în care credibilitatea imensă de care acesta se bucura în rândul opiniei publice se baza tocmai pe faptul că acesta nu este român neaoş, mâncător de praz şi băutor de ţuică, ci neamţ. Sau, mă rog, cetăţean român de etnie germană, dacă asta mai are vreo importanţă astăzi. Astfel, sibianul molcom a fost purtat pe la mitinguri ca sfintele moaşte, cu un discurs care se vedea clar că i se potriveşte ca nuca în perete, încercând să pară un guraliv de Dâmboviţa, în stare să se lupte cu baroni, moguli şi parlamentari imuni la Justiţie. Mai avea puţin şi se transforma într-un Stolojan al anului 2004, epuizat înainte de a intra efectiv în campanie.
Bomboana pe coliva comunicaţională a fost pusă însă prin dezbaterile publice la care Iohannis s-a gândit să dea curs în ultimele zile. În loc să-şi conserve bruma de capital de imagine, s-a prezentat la confruntarea cu un adversar politic hârşâit total nepregătit şi părând că a venit în studioul de televiziune direct de acasă, împins de la spate de „doamna Carmen”. Era clar din start că neamţul Iohannis nu are cum să câştige într-o confruntare directă cu dâmboviţeanul Ponta. Iar dacă lipsa de carismă şi exprimarea greoaie în limba română păreau până acum scuzabile, eschivele lui Iohannis nu au făcut decât să trădeze carenţe în domenii pe care ar trebui să le stăpânească o persoană care vrea să conducă o ţară, fie ea şi România. Cât despre Ponta, am vorbit în nenumărate rânduri şi nu a oferit surprize în această campanie. Vocal ca întotdeauna, cu un aparat propagandistic bine pus la punct şi speculând abil slăbiciunile adversarului, Victor Ponta este deja un politician uns cu toate alifiile, în ciuda vârstei. Iar de confruntări directe nu s-a ferit niciodată, ci dimpotrivă, acestea chiar au contribuit la ascensiunea sa politică.
Oricum, e greu de spus câtă importanţă mai au dezbaterile televizate asupra rezultatelor votului de duminică. Vorba unui distins interlocutor de-al subsemnatului din ultimele zile, dacă votanţii lui Victor Ponta se ştiu bine şi nu pot fi influenţaţi cu una cu două, despre cei ai lui Klaus Iohannis nu ştim câţi au mai rămas. Dar, cine ştie, poate duminica votului ne va contrazice…