Jocurile vacanţei şi-ale întâmplării

 Pe Scânteie nu l-am mai văzut din secolul trecut, dar mă face să râd, întocmai ca în „epoca de aur”. Suntem de acord amândoi că, în ziua de azi, greu mai găseşti oameni care să te facă să râzi, dar el se încăpăţânează să ţină reţeta secretă. „Scânteie, fă-mă să râd! Îţi mai aminteşti că veneai de fiecare dată cu cravata de pionier înnodată? Ce tot făceai cu inelele alea?”, îl provoc. După un moment de cumpănă, izbucneşte: „Da, îmi amintesc! Erau nişte chestii mici din plastic, transparente. Nu ştiu ce făceam cu ele, că doar mama îmi dădea inel la cravată când plecam de acasă. A, ştiu! Jucam fotbal pe hol”...

Citiţi şi: Interviu/ Pe viaţă şi pe teatru!/ Puşa Darie: „Eu am învăţat când n-am, să nu-mi fie poftă!”

 Deşi am fost colegi doar în şcoala primară, acum vorbim de parcă am fi fost camarazi pe front. Era pe vremea când „se lua curentul” de la 6 la 8 seara sau oricând îţi era lumea mai dragă.
Scânteie e designer. El, care nu avea niciodată inel la cravata de pionier! El, care purta uniforma în cel mai şui mod cu putinţă. Sau tocmai de aceea! Meseria lui mi se pare predestinată, pentru că la şcoală era singurul băiat care juca aţa, cu fetele. Eu nu eram extraordinară (nici) la sportul ăsta, iar el reuşea să mă complexeze de-a dreptul! De fapt, aş putea să spun că din cauza lui am început să citesc într-un colţ, pe terenul de sport din spatele şcolii. În caz că pare că vorbesc dintr-un film, dintre cele cu Ştefan cel Mare şi stejarul din Borzeşti, „aţa” era un joc de sărit... cu scheme.

Citiţi şi: Ce destin poate avea un copil de ţăran-fermier?

 Pe vremea noastră, e drept, evoluase la elastic (de aici şi denumirea de „chiloţeii”, cred), dar numele îi rămăsese cel de „aţa”. Se înnoda un elastic generos, de vreo trei metri, care era mai apoi bine strunit de două fete, fiind aşezat mai întâi la nivelul gleznelor, apoi la nivelul pulpelor, al genunchilor... Constat că descrierea riscă să devină indecentă, aşa că revin la Scânteie. De altfel, jocul acesta era destul de plictisitor, pentru că nu făceai altceva decât să ţopăi dintr-o parte într-alta, agăţând cu mare artă elasticul, cu vârful piciorului.

 În fine, acum am ocazia să aflu de ce juca Scânteie aţa cu noi, fetele. „Păi asta făceam acasă! Ca să mă ajute la teme, surorile mele mai mari mă obligau să joc aţa. Iar la şcoală nu mă puteam abţine să nu intru în joc, pentru că îmi dădeam seama că era foarte simplu să câştig, jucând cu voi. Acasă, jucam aţa la nivel de performanţă”, aproape că se scuză Scânteie. Adevărul e că toţi avem astfel de episoade nefericite din copilărie, pe care facem tot posibilul să ni le amintim cât mai rar, dacă nu chiar să le uităm... Măcar pe vremea noastră ningea, iar iarna nu mai jucam aţa, ci ne infiltram noi în jocul băieţilor, construind cazemate. Nu era rău, dat fiind că primele săruturi (fie ele furate, consimţite sau doar visate) aveau ca fundal pereţi albăstrui de zăpadă.

Citiţi şi:Interviu/ Ionela Mihuleac: „Am avut curajul să ies din preceptul că doar atât ştiu să fac”

Acum, amestecând în ceaşca aburindă, în cafeneaua care zumzăie de îngeri alb-patinat, strânşi în rame de tablou, vorbim despre vacanţă. Asta e de departe cea mai mare bucurie de zilele acestea. Deşi nu mai mergem la şcoală de ceva vreme, ba chiar şi pe la şedinţele cu părinţii ajungem rar, cine poate refuza o vacanţă?