Mai vrem pământ?

 A reapărut, în valuri, ştirea conform căreia tinerii între 18 şi 35 de ani ar putea solicita primăriilor din mediu rural (de care aparţin!) atribuirea gratuită a unei suprafeţe de teren. Maximum ar fi de 1.000 mp, cică să-şi construiască tineretul patriei o locuinţă proprietate personală. Legea nr. 15/2003, privind sprijinul acordat tinerilor, nu spune, fireşte, şi unde/ ce/ cum ar putea munci ei, în mediul rural. Actul normativ a fost publicat însă, în Monitorul Oficial, şi ar fi intrat în vigoare chiar pe 22 decembrie 2013. Adică, de mult. Dar zilele acestea unii simt nevoia să strige, ca să afle cât mai mulţi „posibili beneficiari”. Aproape că am şi uitat că s-a autodezgopat Iliescu şi ne invită să nu mai dezgropăm morţii! Să trăieşti în România e ca şi cum te-ai uita la un spectacol interminabil de stand up comedy.

Eu am învăţat la şcoală că patriotismul e necesar – ba chiar am prins şi o coadă de „epocă de aur” în care era obligatoriu! - dar niciun profesor de istorie nu ne-a învăţat că, în ţara asta, dacă nu ştii să râzi, mori! Iată, de pildă, câteva lucruri despre „sprijinirea tinerilor” în România, pe care le-am învăţat, din mers, de la cei din imediata mea vecinătate.

Florin şi Andrei, absolvenţi ai unor facultăţi care aveau să nu le folosească la nimic nici până în ziua de astăzi, au rămas singuri în apartamentul părinţilor. „Bătrânii” s-au retras la ţară, ieşiţi fiind din câmpul muncii, cu vreo 15 ani mai devreme decât ar fi trebuit, din motive de „moartea combinatului de utilaj greu”. Dar s-au retras ştiind bine, din copilărie, cum se folosesc sapa şi lopata! Din niscaiva economii ale părinţilor, băieţii au scos două maşini la stradă, în regim de taxi. După ce şi-au dat seama că nu pot trăi din asta, au făcut un împrumut, să mai cumpere nişte maşini. Au garantat cu apartamentul şi au pierdut. Tot! Unul s-a făcut şofer de tir pe drumurile Europei, celălalt a început să lucreze pe un şantier din Belgia, iar acum este „şef de echipă”. Nu o duc rău deloc! De Paşte şi de Crăciun aruncă, vorba-ceea, cu bani, în neamurile rămase în România.

Monica şi Cristi şi-au verificat prin acte obârşiile şi au constatat că strămoşii le pot fi de folos. Şi-au făcut mutaţie într-un sat, au „solicitat” pământ în baza legii concepute să... sprijine tinerii. Nu a fost uşor, pentru că tot mai mulţi ca ei aveau mutaţie în sat şi în plus, au mai dat una-alta, în stânga şi-n dreapta, ca dosarul să se mişte repede, pentru că limita de 35 de ani le cam stătea ca un junghi în coaste. În fine, au reuşit! Aveau pământ pe care plăteau impozit! Pasul următor era un împrumut, ca să înalţe casa mult visată! Şi-au mai luat câte un job, ca să iasă socotelile la bancă. Nu le-au ieşit. Curând, n-au mai putut trăi din „restul de la datorii” şi au plecat în Spania. Sunt administratori la un hotel. Şi-au luat fraţii şi surorile cu ei, ca să nu mai aibă motiv să se întoarcă în România nici de sărbători. Au şi uitat că au avut pământ!

Bunica are o vorbă: cică în afară de Dumnezeu şi de bancă nu trebuie să te temi de nimic în viaţă, adică nu te complica inutil! Ba da, şi de guvern, când îşi propune să sprijine tinerii! Doamne fereşte!