Mâinile magice care aduc bucuria poveştii

Dragă cititorule,
Află că sunt sănătoasă, ceea ce îţi doresc şi ţie, şi crede-mă că doar de asta ai nevoie...

Mă aşezasem să-ţi scriu despre ce s-a întâmplat după #colectiv...
Îmi pare că fără să vrem am transformat în numere poveştile acelor tineri frumoşi. Fiecare nouă dispariţie era, şi încă mai este, însoţită obsesiv de un alt număr, deşi în spatele lui este o taină şi istoria ei. Sub legile timpului, odată cu creşterea şirului de numere şi de morţi, simt cum scade determinarea noastră de a menţine flacăra aprinsă şi creşte sentimentul de neputinţă. Sub imperiul morţii statistice uităm că suntem într-o lună, într-un timp al naşterii. Poate că e momentul să reaprindem flacăra, fiecare dintre noi, cu poveşti şi istorii care nu lasă să se instaleze uitarea şi nepăsarea!

Povestea pe care eu o împărtăşesc astăzi este despre un personaj discret al copilăriei, acolo unde ne retragem cu toţii când povara zilei este prea grea...

Întâlniri de taină în zi sfântă

Întotdeauna am simţit noaptea în care ajunge Moş Nicolae ca pe una magică. Asta probabil mi se trage din copilărie, de când am şi cea mai prezentă amintire despre acest Moş drag. Sunt născută în Braşov, la poalele Tâmpei. Toată copilăria mea, la începutul lunii decembrie, oraşul era deja sub zăpadă, ceea ce pentru un micuţ asta înseamnă bucurie de nedescris în cuvinte, ci de privit în ochi jucăuşi.
Ţin minte că în noaptea aceea, pe care am păstrat-o într-un colţ sacru al fiinţei mele, adormisem. M-am trezit în sunetul strident al soneriei de la intrare. Când am ajuns la uşă, mama mi-a spus că m-am trezit prea târziu, că Moşul trecuse pe la noi şi lăsase pe preşul de la intrare daruri pentru cei trei iezi ai familiei.

Scrisoare către cuibul meu

În amintirea mea, în noaptea aceea am mâncat cele mai dulci bomboane, am primit cele mai colorate jucării şi un timp petrecut în armonie ca într-o mănuşă caldă. Însă, tot de atunci, am rămas şi cu o nelinişte legată de faptul că nu mă întâlnisem cu cel care ne adusese toate acele daruri şi stări fermecate. De atunci, niciodată nu mai pot adormi în noaptea lui Moş Nicolae până nu se întâmplă magia. În unii ani, moşul lasă darul pe pervazul de la geam, în alţi ani îl pune sub pernă, însă de fiecare dată, mâna magică mă uimeşte. Întotdeauna mi-am imaginat acest Moş ca unul care aduce în viaţa noastră jocul şi surpriza. Cred că mâna magică poate fi a celor dragi de lângă noi, dar şi a noastră. Putem aduce în fiecare zi, nu doar în această perioadă, speranţă, joc şi zâmbet în viaţa celor de lângă noi.

Putem aprinde sclipiri de bucurie în ochii celor de lângă noi şi putem face în aşa fel încât să le fie mai bine, iar acest bine poate porni de la câteva hăinuţe călduroase, o masă luminată şi poate ajunge până la o poveste fermecată...

În această noapte, în această lună, în acest timp, putem fi lumină pentru cei dragi, dar şi pentru cei pe lângă care trecem uneori nepăsători.
Cred că acesta este momentul în care putem readuce poveştile în lumină!