NE/AM votat în diaspora

Dragă cititorule,
Află că sunt bine, sănătoasă, ceea ce îţi doresc şi ţie!

Am ajuns acasă! Mi-am dat seama de asta după viteza cu care circulă trenul spre Iaşi. Şase ore ca să ajung din Capitală până în dulcele târg al Ieşilor. Cam tot atâtea ore am stat la coadă, la votul din 2 noiembrie, care m-a prins în Germania. Şi aşa am început trocul cu timpul meu şi al NE/AM-ului...

O oră drumul dintr-un capăt în altul al Bucureştiului, pe o şosea de centură în veşnic şantier, două ore cu avionul până la Nuremberg, destinaţia pentru o săptămână de concediu în care familia s-a adunat în jurul aceleiaşi mese. O masă pe un alt pământ, în jurul căreia se vorbeşte şi se povesteşte româneşte. O masă la care timpul este mai preţios ca oricând şi la care se decide: „Mergem să votăm!“. Suntem cât degetele de la mâini, şi mari, şi mici. Pornim de dimineaţă, ca să fim siguri că trenurile cu orar nemţesc ne lasă să mai vizităm puţin şi din capitala Bavariei. Paşii de uriaş ne duc spre reptila umană care înconjoară clădirea ce adăposteşte „pământul românesc“: Consulatul General al României din München.

Se aude graiul NE/AM-ului, unii se sperie de coadă, peste 1.000 de oameni ce aşteaptă să voteze, şi dau înapoi, alţii caută să se aşeze în rând, deşi deja ştiu că sunt doar cinci cabine de vot şi tot atâtea ştampile. Cei cu prichindei în braţe au prioritate, micuţii sunt obosiţi de drumul de peste trei ore petrecut dintr-un tren în altul.

NE/AM aşezat în rând. Cele mai optimiste pronosticuri dădeau trei ore de aşteptat pentru un vot. Începem să socializăm, povestim cum am ajuns să votăm la München, încă e soare şi nu ne dăm seama cum zboară timpul. Rândul avansează greu, iar în spatele nostru se adună alte părţi din NE/AM, rătăcite pe tărâm nemţesc pentru un trai mai bun. Sunt tineri IT-işti veniţi pentru un job mai bine plătit în „motorul economic al Europei“, familii stabilite de ani buni în Germania, muncitori care au dat o zi liberă pentru a-şi exercita un drept fundamental. Se face politică, mai toţi îşi doresc o ţară „normală“. „Nu o să avem noi niciodată acasă ce este aici, dar măcar să se schimbe ceva în bine!“, „Pentru cei de acasă votăm! Poate împreună schimbăm ceva!“, spun cei ce aşteaptă de ore bune să pună ştampila pe buletinul de vot.

Însă timpul trece, soarele apune şi începe să se simtă frigul, rândul devine tot mai haotic, iar NE/AM-ul devine din ce în ce mai agitat. „Nu mai ajungem să votăm!“, „Ăştia ne închid uşile în nas la 21.00!“, „Noi vrem să votăm!“, încep oamenii să strige şi să se împingă spre uşile voit prea strâmte ale Consulatului. Se cântă „Deşteaptă-te române!“, în speranţa că cei câţiva funcţionari vor fi îmblânziţi. E 20.10, după 6 ore, intru să votez împinsă isteric în birourile prea mici pentru NE/AM-ul de afară. Doar jumătate din NE/AM-ul meu votează până la 20.30, când pornesc ultimele trenuri spre casă. Cealaltă jumătate rămâne încăpăţânată să voteze, unii reuşesc, alţii nu, iar frustrarea se simte în glasul celor lăsaţi pe afară.

Niciodată nu am stat la o asemenea coadă pentru nimic. Nici pe 2 noiembrie 2014 nu aş fi stat dacă nu aş fi crezut sincer că fiecare vot contează la adunarea finală.

M-am întors acasă, din nou prinsă între NE şi AM! Pe 16 noiembrie, jumătatea din NE/AM-ul meu rămasă în Germania va relua drumul spre vot, iar cealaltă jumătate va vota acasă. Sper ca fiecare părticică din NE/AM-ul ăsta colorat în roşu şi albastru să iasă civilizat la vot, pentru că asta este singura modalitate prin care putem contribui la viitorul nostru într-o ţară normală!
Cu drag,
Alina STAN

P.S. Mama nu a putut să voteze, deşi a stat la rând cu noi mai bine de şase ore! Pentru un om care crede în dreptul lui, nu există frustrare mai mare!