Nici cai, nici măgari - biciclişti

 Prima mea experienţă ca utilizator al unui vehicul cu două roţi datează din urmă cu vreo trei decenii şi ceva. Nu din perioada copilăriei, întrucât, atunci, am avut privilegiul de a avea un tată care mi-a încredinţat un armăsar blând şi m-a învăţat să-l călăresc. Pe la jumătatea anilor 80, parte de plăcere, parte din necesitate (munca de jurnalist presupunea, uneori, şi mersul noaptea târziu, în tipogafia aflată la celălalt capăt al Iaşului faţă de unde locuiam), am decis să-mi iau o semi-cursieră, şi astfel a început aventura. Care era încărcată de adrenalină pe timpul zilei, când trebuia să fii cu ochii în patru pentru a te strecura cât mai nevătămat cu putinţă printre maşini – nu foarte multe la acea vreme, nici atât de agresive ca azi, dar suficiente pentru a te obliga la o slalom deseori stresant. În schimb, noaptea, când traficul era extrem de redus, şi mai ales în nopţile de mai şi iunie, când aerul Iaşului era încărcat până la binecuvântare cu mireasma salcâmilor, şi apoi a teilor, delectarea devenea maximă...

Recent, după o absenţă de aproape un deceniu din Iaşi, am revenit, descoperind, printre altele, cu plăcută surprindere, că bicicliştii deveniseră o categorie mult mai însemnată cantitativ ca altădată, ba chiar că, ţinând cont de această incontestabilă realitate, autorităţile au inclus printre preocupările lor şi obiectivul realizării unor piste destinate, în principiu, categoriei amintite. Drept care, primind spre folosinţă şi o bicicletă, am reintrat, pe alte coordonate, în aventură.

N-am folosit deloc întâmplător sintagma „în principiu”. Pentru că, din păcate, bicicliştii mai sunt priviţi şi trataţi, de către mulţi dintre participanţii la trafic, drept o specie mai nouă, mai ciudată, şi, pe cale de consecinţă, fără drepturile depline ale „speciilor” mai vechi, tradiţionale, precum pietonii sau automobiliştii. Dacă un ciclist se încumetă (căci, în ziua de azi, îţi trebuie mare curaj pentru aşa ceva!) să pedaleze pe stradă, poate fi şicanat sau chiar agresat de posesorii de maşini. Dacă un ciclist se dovedeşte a fi foarte disciplinat şi utilizează, pentru pasiunea/necesitatea sa pistele special realizate, să nu vă închipuiţi că a scăpat de probleme. Deşi aceste piste sunt extrem de distincte, atât prin vopseaua aplicată, cât şi prin semnalizări extrem de vizibile şi inteligibile chiar pentru persoane cu vederea mai slabă ori coeficientul de inteligenţă mai modest, proprietarii de vehicule pe două roţi trebuie, repetând altfel o istorie deja cunoscută, să facă slalom printre pietoni, împingători de landouri ori plimbători de animale de companie.

E drept, există şi biciclişti care sfidează orice regulă de circulaţie sau bun-simţ, şi ei merită puşi la punct. Dar, deocamdată, mi se par mai mulţi cei care, mergând pe două picioare sau pe patru roţi, demonstrează o totală lipsă de respect faţă de această categorie. Care, teoretic, ar binemerita recunoştinţa oamenilor şi a societăţii, cel puţin dat fiind că nu contribuie la poluare (Iaşul fiind cel mai afectat oraş din ţară de acest fenomen), ci dimpotrivă!

LOCURI DE MUNCĂ ÎN STRĂINĂTATE