Nu ţara e de vină, ci unii dintre noi!

În ultimele câteva zile, a făcut oarece valuri, în lumea românească a internetului, dar şi în zona unor segmente clasice ale mediei, scrisoarea publicată de către un tânăr întreprinzător pe o reţea de socializare. Personajul, afectat până la saturaţie de tot felul de probleme (a se citi piedici) întâmpinate în activitatea sa, recurge la stilul epistolar pentru a anunţa destinatara – nimeni alta decât România ! – despre intenţia lui de a se despărţi de ea.

Înainte vreme, când atrăgătorul pentru tot mai mulţi fenomen al reţelelor de socializare nici nu era visat, se spunea că tot românul s-a născut poet. Acum, alte vremuri, alte posibilităţi, tot românul - desigur, care are calculator sau laptop, cont pe vreunul dintre site-urile alea care încearcă a înlocui relaţiile tradiţionale, faţă în faţă, cu cele virtuale, care dispune de oleacă de timp şi, în mult mai mare măsură, e mânat de dorinţa de a fi băgat în seamă, nu chiar se naşte, dar devine repede „scriitor” pe reţelele de socializare. Personajul dezamăgit şi decis să divorţeze de ţară (pe care, de altfel, recunoaşte că nici nu ştie dacă a iubit-o vreodată!) face parte, în mod evident, din această tot mai cuprinzătoare categorie.

Nu neg că foarte multe dintre observaţiile tânărului, referitoare la stat, la sistem, la politicieni sunt corecte. Am, însă, a-i face un reproş major: scrisoarea sa are un destinatar greşit! Dacă sunt atâtea probleme, dacă, în toate zonele şi în toate zilele, ne confruntăm cu atâtea probleme, anormalităţi şi ilegalităţi, dacă se acumulează în permanenţă motive de tristeţe, supărare şi dezamăgire, nu ţara e de vină. Altfel, ar însemna să credităm una dintre cele mai idioate şi mai denigratoare ziceri despre România, în care se afirmă „frumoasă ţară, păcat că e locuită”... Nu ţara e de vină, ci, categoric, unii dintre noi.

Şi mi-a plăcut că, în multitudinea de comentarii din mediul virtual la epistola cu pricina, dintre care numeroase dădeau dreptate autorului, am regăsit opinii care-mi să-mi confirme părerea. Una, de exemplu, foarte sintetică: „Muncesc de la 14 ani şi nici acum, când sunt sexagenar, n-am predat încă armele”; iar alta, foarte critică faţă de scrisoare: „M-am săturat de oameni care îşi exprimă dezamăgirea şi care îşi anunţă plecarea... România are nevoie de oameni puternici, care sunt în stare să schimbe ţara, care pot face faţă greutăţilor, care nu se plâng de orice, care se luptă până la capăt”.

Cât despre finalul scrisorii, acesta nu e decât o sumă de infamii. Adresându-se României, infamul autor declară „Cred că vei muri bătrână şi singură... Şi mai cred că îţi meriţi soarta”. Aşa cum subliniam mai sus, personajul a greşit destinatarul. Singura reparaţie este să retrimită epistola pe adresa mamei lui, care n-a fost în stare a-l învăţa că „pentru ca cineva să-şi iubească patria, trebuie să o cunoască bine” şi, în acelaşi timp, că „de îndată ce nu mai are patrie, omul încetează de a mai fi”. Închei, amintind un adevăr rostit de Vasile Conta: „Dacă un popor n-are o tinerime entuziastă, cultă şi cu dor de ţară, este pierdut pentru totdeauna” şi nădăjduind că nu suntem într-o asemenea situaţie!