Orientul Mijlociu – a fi sau a nu fi război

După cum au semnalat, în mai multe rânduri, specialiştii în domeniu şi în zonă, Orientul Mijlociu reprezintă una dintre cele mai dinamice zone cu potenţial maxim de risc în ceea ce priveşte posibilitatea izbucnirii unui conflict armat, inclusiv de dimensiuni mondiale. Aceiaşi specialişti reamintesc faptul că, în ultimele şapte decenii, în zona amintită s-au înregistrat numeroase războaie, unele dintre ele desfăşurate în episoade, printre care pot fi menţionate cele dintre Israel şi ţări arabe, URSS şi Afganistan, Iran şi Irak, precum şi între statul din urmă şi o coaliţie internaţională.
Printre cauzele ce fac din această regiune un adevărat focar de instabilitate pot fi pomenite insuficient de clara delimitare a graniţelor în perioada următoare celui de al II-lea război mondial, probleme interetnice, interstatale, interreligioase, apariţia, în zonă, a unor grupări de tip terorist, cu rază de acţiune depăşind cu mult perimetrul regiunii.
Una dintre cauze, poate cea mai importantă, însă, din raţiuni ce ţin, probabil, de „politically corect”, foarte puţin pusă pe tapet/recunoscută, constă în raţiuni economice. Concret, interesele SUA şi Chinei (cei mai mari consumatori de energie), dar nu numai, vizează imensele resurse de petrol din zonă – reprezentând aproximativ 70 la sută din cele ale lumii. Firesc este, până la un punct, ca aceşti consumatori să-şi asigure un viitor cumva liniştit din punctul de vedere al asigurării accesului la combustibili, ţinând cont, de exemplu, că necesităţile primei ţări amintite vor fi de circa 8 milioane barili pe zi, iar a celei de a doua, de aproximativ 6 milioane barili pe zi.
Tot analiştii din domeniu subliniază, de natură a îngrijora profund, că, atâta vreme cât necesităţile de petrol, dar şi consumul marilor ţari vor creşte, pericolul unei conflagraţii este sporit. Se face, în acest sens, trimitere la documente britanice declasificate în urmă cu aproape un deceniu, ce mărturisesc interesul major american pentru resursele din zonă, ca şi faptul că SUA voia petrolul cu orice preţ, şi că ar fi fost dispusă, undeva pe la mijlocul secolului trecut, să atace Arabia Saudită, Kuweitul şi Abu Dhabi. Între timp, problema s-a rezolvat, cel puţin pentru o perioadă, pe căi mai puţin belicoase. Tot aici, este de amintit, neapărat, declaraţia unui înalt ofiţer american, care susţinea, încă din urmă cu un deceniu, nu doar că la originea mişcărilor insurgente din zonă s-ar afla harta nedreaptă trasată în secolul XX (menţionată mai sus), cât, mai ales, că actuala geografie politică din regiune pur şi simplu nu permite pacea; cei zece ani trecuţi de atunci par a-i da, întrutotul, dreptate...
Ar mai fi de menţionat, la zi, că tocmai ce s-a încheiat vizita în Arabia Saudită, Egipt şi Iran a preşedintelui chinez Xi Jinping – precum şi, nu la nivel de divertisment! -, că, pe 8 februarie începe Anul nou chinezesc al Maimuţei de foc, în care, conform previziunilor, se poate întâmpla orice, adică poate fi pace, dar şi război!