Partide diferite, politică similară – dusul cu preşul

La prima vedere, pe scena politică autohtonă par a a fi destule, ba chiar prea multe formaţiuni pentru a permite selectarea şi alegerea uneia dintre ele după criterii teoretice demult definite şi bătute în cuie de către politologie, precum doctrină, ideologie etc. Iar din ciclul electoral următor se prefigurează chiar o augmentare ce frizează absurdul (dar urmăreşte, de fapt, o fărâmiţare a voturilor de care vor profita, cu certitudine, tot partidele mari), prin oferirea posibilităţii de a crea noi formaţiuni prin asocierea a doar trei membri.
Totul e, nu-i aşa?, să nu ne rezumăm, cu suficienţă, la această primă privire. Pentru că la a doua, mai în profunzime, se pot consemna realităţi care contrazic, uneori chiar flagrant, afirmaţia dintru începutul acestor rânduri. Realităţi care, sintetic, se plasează sub semnul derizoriu al cunoscutei expresii „aceeaşi Mărie, cu altă pălărie”.
Să luăm, spre exemplificare, doar cele două partide mari care domină actualmente. În ciuda auto-definirii lor ca aparţinând unor zone total diferite ale spectrului politic, centru-stânga şi, respectiv, centru-dreapta, constatăm identităţi de acţiune cel puţin în ceea ce priveşte problema cea mai acută a acestei perioade, şi anume atitudinea faţă de lideri ai formaţiunilor respective, situaţi, pe diferite paliere, în conflict cu legea (exprimare evident eufemistică...).
Cel puţin două personaje importante din ambele partide au fost făcute scăpate, fie în urma apelării la minuni cereşti (prin intermediul ungerii cu mir), fie pe calea ocolirii şi interpretării cu totul originale (a se citi subiective) a legilor şi regulamentelor ce ar fi trebuit respectate de către ambele camere ale parlamentului.
Mai nou, la principalul partid aflat la putere, am asistat, sideraţi, la aplicarea formulei parafrazate „adio, dar rămân cu voi”:liderul secund al formaţiunii, condamnat în primă instanţă, va rămâne s-o coordoneze, chipurile din afară!Dacă partidul respectiv nu ar fi la guvernare, poate problema – măcar din punct de vedere moral – nu ar fi atât de mare, aşa, însă, se ridică serioase semne de întrebare şi de îngrijorare, fiindcă politica formaţiunii menţionate se aplică statului, iar unele dintre principalele atribute ale acesteia ar trebui să fie probitatea şi integritatea, extrem de discutabile în cazul de faţă.
Nici pe partea cealaltă a spectrului politic lucrurile nu se prezintă mai roz. Luptele intestine (cât se poate de previzibile în cazul struţo-cămilei rezultate prin fuziunea a două partide ce nu au nimic în comun), excluderea a doi europarlamentari importanţi sunt doar câteva dintre umbrele ce planează asupra PNL. Dar încă şi mai îngrijorătoare este senzaţia pe care o dă acest partid de a se face că lucrează, ameninţând mereu cu moţiuni fulminante, anunţând în permanenţă iminenta accedere la guvernare, dar, în realitate, temporizând.
Factorii comuni ai celor două formaţiuni sunt ascunderea gunoiului sub preş, şi tentativa de ducere cu acesta a electoratului. La aşa politică, rezultate pe măsură...