Partidele - muşte fără cap sau cu prea multe capete

Pentru un observator ideal - adică obiectiv şi echidistant - al scenei politice româneşti actuale, aceasta se prezintă ca având îngrijorător de multe simptome întru totul asemănătoare unei persoane afectate de o maladie fără şanse de lecuire, care mai supravieţuieşte doar datorită conectării la oarece aparate ce asigură funcţiile vitale (a se citi banii „albi”, dar mai ales cei obţinuţi pe căi dosnice).

La o asemenea – gravă, prin consecinţele ei – situaţie s-a ajuns ca urmare a două fenomene convergente. Pe de o parte, am avut parte de o inflaţie galopantă de aşa-zişi politicieni, apăruţi prin politizarea funcţiilor în toate domeniile şi la toate nivelele, dar şi datorită percepţiei (nu foarte false) că apartenenţa la această castă uşurează şi scurtează drumul spre îndeplinirea visului de putere & avere al respectivilor. Dar creşterea cantitativă a fost însoţită de o scădere tot mai pronunţată a calităţii. Pe de altă parte, mai ales în ultima jumătate de an, braţul legii s-a dovedit mai lung decât se gândeau unii, iar justiţia – mai legată la ochi decât ar fi vrut aceştia, ceea ce a dus nu chiar la o decimare a politicienilor, dar pe aproape.

La social-democraţi, jalea şi haosul sunt tot mai evidente şi tot mai în creştere. Din punct de vedere managerial, un partid poate fi comparat cu o firmă – ambele trebuind să meargă fără sincope sau diminuări ale ritmului chiar şi sau mai ales în absenţa celui situat în vârful piramidei. În PSD, lucrurile stau exact pe dos. Cu un Ponta tot mai încolţit din toate părţile, cu un Dragnea suspendat între deciziile a două instanţe şi cu o Rovana Plumb prea moale pentru a fi un lider de care să se asculte, partidul se mişcă aidoma unei muşte fără cap, devenind, astfel, o ţintă uşoară pentru adversarii care îl vor debarcat de la putere.

Teoretic, mai ales în această situaţie, la PNL, prezentul şi viitorul ar trebui să fie din ce în ce mai roz. Lucrurile sunt însă departe de a sta aşa, din cel puţin două motive. Locatarul de la Cotroceni a fost prea puţin timp liderul liberalilor pentru ca aceştia să-l perceapă astfel şi în continuare. Dar problema cea mare e reprezentată de tot mai evidenta respingere a grefării pedeliştilor pe penelişti. Începând chiar cu vârful formaţiunii, unde termenul consacrat de struţo-cămilă a fost înlocuit cu acela de blagorghiu. Un adevăr din aceeaşi zonă a managerierii spune că două săbii nu pot încăpea într-o teacă. Decât dacă sunt mici şi de carton, cum se întâmplă în cazul de faţă!

De slăbiciunea şi incoerenţa partidelor mari profită din plin nişte făcături, intitulate formaţiuni politice, care au ajuns să deţină portofolii ministeriale, iar, mai nou, chiar funcţia de premier „intermediar”, ceea ce, evident, conferă imaginea completă a unei crizei profunde. Criză de care, tot evident, profită persoane şi grupuri de interese, atât dinlăuntrul, cât şi din afara ţării...